Nu ruşii, ci vecinii sunt problemele directe ale României

Autor: Mihai CONŢIU

Mulţi speculează în fel şi chip cele scrise, în urmă cu trei ani, de către analistul american George Friedman, fondatorul agenţiei Stratfor: "Moldova este o ţară care are nevoie de două explicaţii. Ce fel de ţară este Moldova şi de ce ar trebui ca acest lucru să preocupe pe cineva? Am ajuns în Moldova gîndindu-mă că ştiu răspunsul la a doua întrebare. Am plecat de acolo nesigur pe ambele răspunsuri."

Se pare că apropierea Republicii Moldova de UE oferă un răspuns la prima întrebare, iar acest lucru preocupă tot mai mult Moscova.”

Cine-i George Friedman?

Jurnaliştii români au speculat presupunerea că Friedman este un analist al CIA, trimis în România, în luna Mai a acestui an, ca „sol de război”. Într-un interviu acordat postului Realitatea TV, difuzat pe data de 17 Mai, Friedman face o serie de afirmaţii surprinzătoare şi neliniştitoare din care vă vom oferi cîteva.

În interviul amintit, analistul american vorbeşte despre posibilitatea unei invazii ruseşti în România, dar şi despre rolul acestei ţări în calitate de „avanpost american între Germania şi Rusia”. Retorica lui, în general, este una de anticipare. Cu riscul de a ne repeta, iar asta deoarece am mai abordat chestiune ce urmează, iată ce crede Friedman despre amplasarea scutului american anti-rachetă   în România:

 “Cred că scutul anti-rachetă  nu este sistemul de apărare potrivit pentru a pune bazele unei astfel de relaţii. E foarte scump. Nu vă protejează de nici o ameninţare anume. E mai degrabă un simbol. Iar mie, în chestiuni militare, nu-mi plac simbolurile, îmi plac lucrurile cu greutate. Puterea. Şi nu mă interesează prea mult ca România să aibă un scut anti-rachetă pe teritoriul ei ci mai degrabă echipament anti-tanc, sprijin logistic.

Acestea sunt lucrurile care constituie puterea militară. Eu nu am fost niciodată un fan al scuturilor anti-rachetă şi am crezut mereu că făcînd din asta problema centrală pentru Europa, europenii nu vor înţelege natura apărării. Aşa că sunt indiferent, chiar mulţumit că am încetat misiunea scutului aici. Să discutăm despre lucruri mai importante! E doar un simbol gigantic. Nu cîştigi războaie cu ajutorul simbolurilor. Iar noi nu avem alianţe militare care să nu poată cîştiga războaie. Noi avem rachete. Rusia nu va lansa rachete. Iranul, dacă va lansa rachete, nu le va lansa în direcţia voastră. Pur şi simplu nu reprezintă o problemă.

Ceea ce este o problemă este să vă asiguraţi că aveţi graniţele securizate.  Cum a spus şi Charles de Gaulle, care ştia că nu putea înfrînge un duşman, de exemplu, Rusia, dar vroia să fie în stare să le rupă măcar un braţ, ca să nu invadeze. Asta, cred eu, ar trebui să fie strategia României. Nu veţi fi în stare să vă înfrîngeţi un duşman dar ar trebui să puteţi să-i rupeţi mîna. După aia, se va gîndi de două ori înainte să încerce vreo agresiune”, afirma George Friedman.

„O alianţă militară, mai spunea Friedman, înseamnă capabilităţi militare. Iar România trebuie să ia anumite hotărâri în ceea ce priveşte cît anume va investi deoarece SUA nu va avea o astfel de relaţie cu ţări care doar doresc să beneficieze de apărare. Trebuie să fie ţări care să se poată apăra singure, pe care SUA să le ajute. Ideea că am SUA de partea mea, aşa că nu-mi voi mai consolida armata,  nu va funcţiona.

„Într-un plan militar speri ca totul să fie cît mai bine şi te pregăteşti pentru ce-i mai rău. Atunci cînd te pregăteşti pentru ce-i mai rău, pot fi două evenimente care vă pot afecta aici, la graniţă. Unul este instabilitatea vecinilor voştri, Moldova şi ceilalţi. Iar al doilea ar fi dezvoltarea de-a lungul unei perioade mai lungi de timp a unei schimbări  în politica rusă  într-o direcţie mai agresivă. Nu spun neapărat că o să se întîmple. (...) Nu poţi prezice cîtă forţă militară vor putea folosi ruşii peste 10 ani. De aceea trebuie să facem o estimare pesimistă. Dacă nu va fi aşa, atunci te bucuri. Dacă va fi aşa, te bucuri. Puteţi avea probleme de securitate în Estul României depinzînd de mişcări care ar putea veni dinspre Răsărit. Puteţi avea probleme de securitate la vecini, dacă apar tulburări acolo. Puteţi avea potenţiale ameninţări din partea unor state naţiune din regiune”.

Cea mai mare chestiune de interpretare şi asimilare vine din descrierea situaţiei geopolitice româneşti ca fiind greu de susţinut pe termen lung. George Friedman a dat de înţeles că toate angajamentele strategice actuale, incluzînd ambiţia integrării în zona euro, relaţia cu NATO şi circumspecţia de principiu faţă de Rusia nu pot fi, pur şi simplu, susţinute simultan. În opinia sa, relaţia cu NATO riscă să devină cu timpul nerelevantă dacă România nu investeşte serios în echipamente militare capabile să-i securizeze frontierele, moneda euro este o ambiţie care nu va face decît să-i sleiască puterile, iar, în aceste condiţii, Rusia nu va mai putea fi ţinută la distanţă. Aceasta este perspectiva care a provocat o reală stupoare.

Coincidenţele dintre anumite puncte de vedere ale analiştilor Stratfor şi interesele asumate deschis ale Moscovei nu i se par cu totul întîmplătoare şi avertizează asupra anumitor neliniştitoare ”coincidenţe”.

“Există însă duşmani ai independenţei Republicii Moldova şi în momentul de față?”

Cei mai mulţi îi identifică a fi duşmani ai independenţei reale a R. Moldova pe comuniştii conduşi de Vladimir Voronin, deşi lucrurile sunt cu mult mai complexe. Revăzînd afirmaţia lui Friedman citată la începutul acestui articol, realizăm că acesta a înţeles realităţile concrete din această ţară la fel ca şi politicienii români, adică nimeni n-a priceput nimic, dar simulează că, pe ici, pe colo, parcă ar desluşi cîte ceva. Extrapolînd, îmi asum riscul de a afirma că analiştii americani îi înţeleg pe moldoveni la fel cum i-au înţeles pe arabi, adică mai deloc. Cum să-i înţeleagă cineva din exterior cînd ei înşişi, moldovenii, nu se înţeleg pe sine?

Dacă Friedman este cu adevărat un analist al CIA, atunci afirmaţiile lui din luna Mai, cînd a vizitat România, trebuie privite cu mai multă profunzime. Predicţiile sale cu privire la posibilitatea unei invazii ruseşti în România, dincolo de absurdul lor, indică alţi factori de risc din jurul acestei ţări. Aici este vorba despre Ungaria şi R. Moldova. Ucraina iese din ecuaţie deoarece, începînd cu 1990, România nu a formulat niciodată pretenţii teritoriale explicite faţă de această ţară în privinţa Bucovinei de Nord şi a Basarabiei de Sud.

Urmărind cu atenţie evoluţia evenimentelor politice şi diplomatice din perimetrul triunghiului România-Ungaria-R. Moldova, iar asta pe parcursul ultimelor două decenii, am constatat o convergenţă uluitoare, dar şi logică, între acţiunile R. Moldova şi cele ale Ungariei în defavoarea României, iar aici este vorba despre integritatea teritorială a României; oricît de paradoxal ar părea, cea a R. Moldova plasîndu-se în plan secund, fiind mai degrabă o necesitate subînţelească pentru ruşi în raport cu pretenţiile europene şi fireşti ale moldovenilor.

Tendinţele separatiste şi tot mai accentuate ale ungurilor din România au un suport logistic colosal de antrenant prin legitimare şi stimularea tacită a unui pro-românism unionist la Chişinău. Deja interesele ruseşti în regiune joacă un rol secund în această paradigmă. Doar în aceasta! Însă asta nu înseamnă că nu convin şi ruşilor aceste „jocuri unioniste” doar spre a-şi justifica păstrarea influenţei aici şi spre „a-şi proteja cetăţenii” care, chipurile, ar fi supuşi deznaţionalizării.

Pe de altă parte, suntem mult prea predictibili pentru ruşi pentru ca ei să mai depună vreun efort în acest context. Putem afirma că cel puţin Rusia acţionează cu cărţile pe faţă, fără nici o umbră de viclenie politico-diplomatică, preferînd mai curînd să dea chiar şi cu pumnul în masă.

Oricît ar părea de hazardat, realitatea este că România a intrat într-un joc istovitor de păstrare a propriei identităţi statale chiar din clipa în care şi-a imaginat că a triumfat, iar aici este vorba despre aderarea la UE şi NATO. Tocmai exerciţiul democratic euro-atlantic pe care şi l-a asumat poate să-i joace renghiul. Democraţia participativă nu exclude separările teritoriale pe criterii etnice atunci cînd „proiectul de ţară” nu este bine definit şi legiferat, cînd normele democratice specific naţionale se subordonează unui tot unitar multinaţional. (va urma)