„Toarnă, băi, un pahar de vin!”, îl agaţă pe un vecin unul din mahala, din acei pe care nouă, celor din presă, ne place să-i numim poetic: „mai trişti ca noi”, „cu posibilităţi limitate”, „cu nevoi speciale”, „defavorizaţi”, „social-vulnerabili”, „socialmente neprotejaţi” etc. etc., dar care în esenţă nu sînt altceva decît nişte trîntori ordinari, nişte „tîrîie-obială” beţivani care au făcut din sensul vieţii o perpetuă căutare de un pahar cu vin, fără a munci. Vecinul meu, care nu-şi vede capul de lucru, cum e prin Moldova de obicei toamna, nu zice nu, ba chiar dimpotrivă vine cu o propunere generoasă: îndeplineşti un anumit volum de treabă şi eu la urmă te servesc şi cu vin, şi la masă te pun, şi încă şi bani îţi dau. Dacă nu merge împăcarea. Şi văd o gură ştirbă, larg rînjită cît o şură care scuipă cu zeflemea – nu vrei să dai, las-că te-am înţeles eu că eşti un zgîrcit. Şi s-a dus mai departe prin sat, scoţînd sărmanul om în prăjină.

Un văr de-al meu are în vecinătate doi flăcăi. Mai bine zis, două namile de handralăi, care nicăieri nu lucrează. Au mai fost nişte perioade pe la Moscova de unde au venit cu bani de calculator, la care stau toată noaptea, iar ziua dorm. Maică-sa creşte vacă, deci de mîncare sclipuiesc. Mai stau şi la bursa muncii de unde iar ridică nişte bani. Au şi un plus – nu consumă alcool. Şi putere au cît un munte, dar sînt lenoşi. Grav şi iremediabil de lenoşi – într-atîta de leneşi că nici la fete nu se duc, mai bine dorm. Cîte-odată, dacă te ţii de capul lor, îi poţi porni la lucru, pentru că dacă vor, atunci sporeşte tot în mîinile lor. Numai că de cele mai dese ori dorinţă nu-i. În schimb ei ştiu bine să hulească statul că „nu dă nică”.

Nişte ani în urmă, primarul din localitatea mea umbla fugar pe lîngă primărie că n-avea hal de o cucoană care îi tot dădea ghes din urma lui cu un plug de copii. Unul mai mic ca altul, zoioşi, nespălaţi cu săptămînile, cu nişte muci verzi pînă la genunchi. Ea, strident fardată şi gătită de te durea capul tocmai, cu o gură cît un crater, unde-l prindea acolo îl lua la felul zece, cerînd ajutoare. Acesta îi lămureşte că mai mult decît prevede legea nu poate să-i dea, că de fapt trebuie să se adreseze la asistenţă socială, numai că-i foarte greu s-o astupi pe mama-eroină. În genere, aceste întîlniri dintre omul statului şi al obştii cu mama cu mulţi copii erau un fel de show „iUmor” pentru localnici. Mai cu zburlit-o, mai cu binişoru’ parcă se înţelegeau cumva dar numai pînă la momentul cînd primarul o întreba: 1. De ce nu spală copiii şi 2. De ce nu-i dă la grădiniţă şi să iasă la lucru? Ah, ce concert începea pe loc! Iar cel mai decent ce se auzea era: sînt copiii mei şi fac ce vreau cu ei.

Acestea sînt doar cîteva cazuri de „vulnerabilităţi sociale” pe care, mai în glumă, mai în serios, dar le întreţinem din impozite noi, cei care nu ştim pe ce lume ne aflăm de griji şi de nevoi. Aflu din presă că prin România se revoltă lumea şi refuză să ţină în cîrcă „întreţinuţii sociali de stat”. Şi se pledează pentru un sistem ca cei care beneficiază de ajutoare sociale de la stat, dar sînt apţi de muncă, să lucreze măcar cîteva ore în folosul societăţii. De aceea mă gîndesc, că dacă tot ne dorim un viitor european, statul să fie mai sensibil la delicatul subiect al asistenţei sociale. Or, unde e cazul, să dubleze-tripleze ajutorul, iar situaţii ca, bunăoară, cele de mai sus să fie strict condiţionate. Altminteri, iese cam straniu, iar proverbialele personaje din fabula „Greierele şi furnica” nu mai poartă mesajul de altădată. Şi nu ştiu cît e de politically correct ca unul să cînte şi să joace anul împrejur, fără nici o grijă că moare de foame, atîta timp cît există pe lume prostul responsabil şi milos.

Lilia GRUBÎI