Ginghis Han a fost cel mai mare cuceritor pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Figură legendară a istoriei, cunoscut de toată lumea ca simbol al luptătorului barbar, Ginghis Han rămîne şi astăzi un personaj extrem de important al istoriei universale, însă unul controversat. Cum îl percepem azi pe Ginghis Han? Ca un ucigaş cu sînge rece, responsabil de zeci de milioane de victime, sau ca pe un lider extraordinar, creatorul celui mai întins imperiu din istorie?

Ginghis Han şi fiii săi au învins popoare de la Adriatica pînă la Pacific, au ajuns în teritoriile care aparţin astăzi de Austria, Finlanda, Croaţia, Ungaria, Polonia, Vietnam, Myanmar, Japonia şi Indonezia. Imperiul mongol a avut o întindere de 30 milioane m², cît Africa de mare. Ca să facem o comparaţie, e de ajuns să spunem că Imperiul Roman a ajuns doar la jumătate din suprafaţa Americii continentale (deci fără Alaska). Pînă în anul 1240, cuceririle mongole se întindeau în aproape toată lumea cunoscută atunci (cu excepţia Africii), adică aproape toată Asia şi Europa. 

Ginghis Han (1162-1227) şi fiii săi au purtat războaie pe două fronturi simultane şi au cucerit teritoriile ruse pe timp de iarnă – reuşită la care Napoleon şi Hitler au aspirat, dar n-au ajuns niciodată. Cum a fost posibilă o asemenea victorie pentru un popor nomad de 2 milioane de locuitori? Răspunsul stă în extraordinara tehnică militară care s-a folosit din plin de beneficiile arcaşilor călare. Viteza şi mobilitatea arcaşilor mongoli, acurateţea loviturilor lor de la distanţă şi modul extraordinar în care stăpîneau caii – toate aceste elemente, combinate cu politica brutală impusă de Ginghis Han celor pe care-i ataca („predaţi-vă sau muriţi!”), i-au făcut pe mongoli invincibili. Potrivit istoricului militar Liddell Hart, Ginghis Han a fost un inovator militar în două chestiuni esenţiale: a realizat că nu avea nevoie de sprijinul infanteriei pentru cavalerie şi a înţeles importanţa barajelor de artilerie. 

Mulţi istorici susţin că această realizare a fost rezultatul unor masacre şi vărsări de sînge atît de brutale cum nu s-au mai întîlnit în istorie pînă în secolul XX. Dar oare aşa e? Nu se poate face oare o estimare mai echilibrată a ceea ce au însemnat cuceririle mongole?

Ginghis Han, responsabil pentru brutalitatea Reconquistei?

Istoricul militar John Keegan a scris că Ginghis Han a fost responsabil pentru sălbăticia Reconquistei spaniole împotriva maurilor şi pentru masacrele comise în America împotriva aztecilor şi incaşilor – petrecute la trei secole distanţă de invazia mongolă! Cum asta? Mongolii ar fi importat o brutalitate aparte în Islam, care la rîndul său a transmis-o cruciaţilor, iar de aici înapoi în Europa şi, după 1492, în Lumea Nouă. Istoricul Harvard Ostrovski îl contrazice însă, susţinînd pe bună dreptate că această brutalitate feroce a fost de fapt introdusă în Islam tocmai de cruciaţi. 

Antropologul Jack Weatherford oferă însă o perspectivă diferită asupra „monstrului” Ginghis Han. El nu pune accent pe numeroasele victime ale cuceririlor mongole şi subliniază, în schimb, atitudinea mongolilor faţă de femei, faptul că aceste comunităţi evitau tortura şi modul în care-şi transmiteau cultura şi artele.

Aceste perspective moderne divergente parcă sînt o proiecţie în timp a viziunilor complet diferite asupra mongolilor din secolul al XIII-lea. Spre exemplu, pentru cronicarul Matthew Paris, mongolii erau nişte demoni, dar pentru filosoful franciscan Roger Bacon ei reprezentau triumful ştiinţei şi al filosofiei asupra ignoranţei.

Cîţi morţi au lăsat în urmă mongolii?

Pentru că cea mai cunoscută imagine a lui Ginghis Han este cea a cuceritorului barbar care a făcut milioane de victime, trebuie să ne întrebăm: cîte persoane au murit ca rezultat al războaielor şi cuceririlor sale? Bineînţeles că istoricii nu pot oferi un răspuns exact, şi asta din trei motive: cînd scriau, cronicarii medievali exagerau numărul victimelor de pînă la 10-15 ori, aşa că cifrele rămase în anale trebuie tratate cu atenţie. Apoi, estimarea poate fi făcută doar cînd există statistici demografice exacte, iar recensămintele medievale nu sînt surse de încredere. În fine, acest tip de estimări se realizează cu greu chiar şi pentru perioade moderne, aşa că este cu atît mai dificil să le faci pentru secolul XIII.

Au existat trei mari campanii mongole între 1206, anul în cînd Temujin a devenit Ginghis Han, împărat al Mongoliei, şi 1242, cînd mongolii s-au retras din Europa ca urmare a morţii hanului Ogodai. Cuceririle europene din 1237-1242 au făcut, probabil, cîteva milioane de morţi, iar subjugarea teritoriilor de azi ale Iranului şi Afganistanului (1219), în jur de 2,5 milioane. Mai greu este să facem o estimare corectă a victimelor cuceririlor din teritoriile chineze, din anii 1211-1234, şi asta pentru că istoricii nu au informaţii cu adevărat de încredere privind situaţia demografică a Chinei de Nord în acel moment. O estimare aproximativă ajunge la 60-90 de milioane de oameni, astfel că pierderile omeneşti din timpul războaielor cu mongolii ar fi putut ajunge la 30 de milioane, deci între 30 şi 50% din totalul populaţiei. Adăugînd şi victimele din zona Caucazului, armeni şi georgieni, ajungem la un total de 35-37 milioane de victime ce pot fi atribuite mongolilor. 

De ce numărul victimelor este atît de mare şi de ce au erau mongolii atît de feroce? De-a lungul timpului, specialiştii au propus diferite argumente: mongolii răspîndeau în jurul lor teroare şi cruzime pentru că aveau mentalitatea unei societăţi de stepă, transpusă într-un timp scurt pe o scenă globală; în termenii viziunii religioase mongole (misiunea divină de a cuceri lumea pentru zeul lor suprem) rezistenţa era o blasfemie; pentru că se temeau şi, ca atare, urau cetăţile fortificate atît de diferite de cultura lor; pentru că era cea mai eficientă metodă de a-i avertiza pe cei cuceriţi să nu îndrăznească să se revolte.

Cea mai simplă explicaţie pentru politica mongolilor de „predaţi-vă sau muriţi” este că acest popor, care nu trecea de 2 milioane de oameni, era obsedat de protejarea propriei populaţii. Pentru ei, cel mai bun scenariu era acela în care un oraş sau o comunitate se preda fără război, astfel încît ei să nu-şi piardă soldaţii. Asta explică de ce multe dintre oraşele care s-au predat în faţa mongolilor au fost tratate cu îngăduinţă. Chiar şi aşa, cruzimea lor nu era natură psihopată, cum s-a mai sugerat; pentru ei, avea un scop precis. În plus, trebuie să-i judecăm pe mongoli nu după standardele noastre, de secol XXI, ci după standardele de comportament din secolul XIII. Astfel, în comparaţie cu alţi lideri – asiatici, dar şi europeni – care au comis masacre în acea perioadă, Ginghis Han nu iese cu mult în evidenţă. Și să nu uităm toţi marii lideri militari din istorie au trimis mii, sute de mii de soldaţi la război pentru cauze care, unui outsider, s-ar putea să nu pară deloc „nobile”. Un alt exemplu: campania lui Iulius Cezar în Gallia, care a durat 10 ani, ar fi făcut pînă la un milion de victime, dar el este amintit astăzi doar pentru poziţia sa ca lider, geniu militar şi scriitor. 

Pro şi contra Ginghis Han: ce avantaje a adus lumii imperiul mongol?

Tabăra de istorici pro-Ginghis Han susţine că acţiunile mongole din China i-au adus pe aceşti nomazi în contact cu lumea islamică, şi prin extensie cu Occidentul, căci europenii îşi făcuseră deja simţită prezenţa în lumea musulmană prin cruciade. Apoi, comerţul şi codul de legi şi codul de legi yasa au fost principalii piloni ai păcii mongole – pax Mongolica – o perioadă născută din efectele stabilizatoare ale imperiului mongol. După 1220, înclinaţia mongolilor către comerţ mai degrabă decît spre război a cîştigat mai mult teren, mai ales după ce Ginghis Han s-a convins că agricultura generează venituri mai mari decît nomadismul. 

Pînă pe la jumătatea secolului XIII, exista în Occident o viziune îngustă care stabilea capătul lumii la Ierusalim. Însă călătoriile lui Carpini şi Rubruck, apoi cea a lui Marco Polo, au putut da naştere unei noi perspective, mai deschisă către lume. Oamenii învăţaţi ai vremii şi-au dat seama cît de mare şi cît de populată este de fapt lumea; prin comparaţie, Europa occidentală părea minusculă. Globul s-a micşorat apoi pe măsură ce negustorii veneţieni au ajuns pînă la Beijing, trimişii mongoli la Bordeaux şi Northampton, iar genovezii la Tabriz.

Din China au venit, spre lumea islamică şi mai departe, în Europa, armele de foc, mătasea, ceramica şi tiparul. Astfel, imperiul mongol a servit drept curier al tehnologiei, ştiinţei şi culturii între China şi Iran. Ruta sudică a Drumului Mătăsii, care nu mai era folosită, fiind preferate rutele de mijloc şi de nord, a fost revitalizată, şi a făcut legătura între Mările Aral şi Caspică şi Bizanţ. În aceste condiţii, rolul imperiul mongol în dezvoltarea epocii moderne este esenţial. Unii scriitori au argumentat chiar că se poate trage o linie de legătură între Pax Mongolica şi descoperirea Lumii Noi, precum şi epoca marilor explorări geografice şi Renaşterea.

În toate aceste argumente există o fărîmă de adevăr. Însă cei care îi consideră pe mongoli mai mult barbari vin cu propriile argumente. Ei spun că aşa-zisa perioadă de pace şi linişte este supraestimată, că pro-mongolii se concentrează doar pe o perioadă de 20 de ani cînd efectiv a existat pace şi că ignoră perioada colapsului mongol, cînd imperiul s-a fărămiţat. Alţii spun că „sistemul mondial” despre vorbesc pro-mongolii este şi el supraevaluat, din moment ce legăturile Est-Vest mergeau în mare parte într-o singură direcţie, căci nu a existat un corespondent chinez al lui Marco Polo. 

Se poate vorbi cu adevărat despre un sistem mondial dacă am lua în considerare şi rutele maritime, dar mongolii se temeau de mare şi preferau să parcurgă rute ocolitoare pe pămînt decît să traverseze pe apă. În fine, mai sînt şi cei care, acceptînd realitatea unui astfel de sistem mondial, spun că acesta a avut şi consecinţe neintenţionate dezastruoase, căci imperiul mongol a servit drept mijloc al răspîndirii epidemiilor. Se prea poate ca avansul mongolilor să fi fost responsabil pentru marea epidemie de ciumă din secolul XIV, căci Asia Centrală a fost dacă nu sursa pandemiei, măcar un focar foarte important.

Mai există alte două importante argumente împotriva mongolilor. Mai întîi, chiar dacă ei au fost războinici extraordinari, sistemul lor a fost inerent instabil, căci ei nici nu făceau comerţ, nici nu produceau nimic, trăind doar de pe urma surplusului încasat din cuceriri. Depindeau, aşadar, de cei învinşi şi trebuiau să avanseze permanent, să facă noi cuceriri, pentru a se susţine. Era un ciclu nesfîrşit de cuceriri, subjugări şi exploatări, căci mongolii nu puteau sta locului. Chiar dacă ei ar fi ajuns la Atlantic – şi mai mult ca sigur că ar fi făcut-o, dacă hanul Ogodai n-ar fi murit în 1241 –, mai devreme sau mai tîrziu sistemul lor s-ar fi prăbuşit.

Nu în ultimul rînd, cultura poporului mongol era puternic dezechilibrată. Chiar dacă avansaseră enorm în termeni de tehnologie militară, depăşindu-i cu mult pe europeni, ei n-au avut un Robert Bacon sau un Toma d'Aquino. Și deşi europenii îi puteau egala pe mongoli la capitolul comportamentului violent (în războaie şi asedii), cel puţin ei au produs Divina Comedie şi au construit în oraşe catedralele gotice pe care le admirăm şi astăzi. 

Ginghis Han, acest nomad analfabet, a fost un geniu în multe privinţe, mai ales cînd ne gîndim că realizările sale s-au născut, practic, din nimic. Toţi ceilalţi mari cuceritori ai lumii au fost oameni cultivaţi şi aveau o moştenire culturală şi nişte tradiţii în spate – Alexandru cel Mare cu Aristotel, Iulius Cezar cu moştenirea greco-romană, Napoleon cu iluminismul. Comparat, spre exemplu, cu Francisc de Asissi, contemporanul său, Genghis Han pare un pigmeu (în sensul de persoană lipsită de calităţi şi valoare). În mod paradoxal, urmaşii cu Francisc au fost primii europeni care au intrat în contact cu mongolii şi s-au întors de acolo cu o poveste uimitoare care a supravieţuit trecerii timpului: povestea lui Ginghis Han. 

BBC History