Autor: Gerhard OHRBAND

Cînd consultanţii externi propun populaţiei şi factorilor noştri de decizie exemple de aşa-numite ”bune practici” în sectorul judiciar, reţelele lor se reduc la careva „cazuri de succes”. Aşa cum în domeniul economic şi geopolitic, rareori cineva ne îndeamnă să învăţăm de la Liechtenstein, Norvegia, Elveţia, Monaco, Chile sau Costa Rica, la fel şi în justiţie, unde multe exemple istorice funcţionabile sînt ignorate complet. Ultimele sînt cazurile care reprezintă opusul soluţiei dorite oficial, care este ”întărirea” şi ”perfecţionarea” instituţiilor statului, şi promovarea ”măsurilor de încredere”.

Incomode sînt toate precedentele în care justiţie a fost asigurată prin sisteme private, în lipsa unui monopol de stat: de la societăţile ”primitive” şi dreptul tribal, prin Evul Mediu european (mai ales în Anglia, pînă la invaziunea normanzilor, Irlanda sau Islanda) şi dreptul negustorilor (lex mercatoria), dreptul contractual în SUA, în ”Vestul Sălbatic”, în sec. XIX, pînă la formele contemporane de mediere şi arbitraj. Toate acestea vorbesc elocvent despre ceea ce ştie fiecare consumator de pe piaţa bunurilor şi serviciilor: cu cît mai mare este concurenţa între furnizori, cu atît mai bune vor fi serviciile şi cu atît mai scăzut va fi preţul lor.

Milioanele de asistenţă internaţională cheltuite pentru combaterea corupţiei, majorarea salariilor judecătorilor, nu schimbă cu o iotă rădăcina problemei: monopolurile în domeniul justiţiei. În cazurile sus-menţionate, dreptul, în primul rînd, nu a fost oferit de un monopolist de stat, ci de către experţi legali privaţi. Oamenii puteau să aleagă între diferiţi judecători sau mediatori de conflicte. Astfel, printr-un proces de selecţie, cei mai competenţi şi incoruptibili oameni ar fi fost aleşi în funcţia de judecători. Cam opusul din ceea ce iese într-un sistem monopolist, în care procesele judiciare seamănă, mai degrabă, cu o licitaţie – cine plăteşte mai mult, este o persoană mai influentă, prin urmare, cîştigă! Haideţi să ne uităm mai în detaliu asupra poporului Kapauka din Noua Guinee de Vest, astăzi Indonezia.

Din 1954, Leopold Popisil a cercetat papuaşii Kapauka, un grup lingvistic primitiv, compus de cca. 45.000 de oameni, trăind din horticultură în munţii centrali din Noua Guinee de Vest. El a descoperit că ei aveau aranjamente reciproce pentru sprijin şi protecţie, bazate pe înrudire. Totuşi, membrii mai multor familii, tipic, se întruneau în scopuri defensive şi judiciare, formînd „confederaţii” de la 3 pînă la 9 sate, unde fiecare sat era compus din cca. 15 gospodării. Poporul Kapauka nu avea nici o autoritate guvernamentală formală şi cu putere coercitivă, ci „judecători” (tonowi), care aveau funcţia de a menţine cele două valori centrale ale poporului: individualismul şi libertatea fizică. Exista un sistem detailat de proprietate privată, cu absenţa totală a proprietăţii comunale. Orice obiect, sculă, chiar şi mîncare, dar mai ales pămînturile, inclusiv din junglă, aveau un proprietar individual şi identificabil. Nu exista proprietate comună nici în cadrul familiei, nici între soţi. Un băiat de 11 ani putea deţine propriul cîmp şi bani, şi acţiona la fel ca creditor şi debitor.

Orice individ era liber să încheie (şi să rezilieze) un contract cu judecătorul la alegerea sa, susţinîndu-l şi material, cu aşteptarea serviciilor judiciare ulterioare din partea ultimului (similar cu o poliţă de asigurare). Din cauza pericolului ostracismului, expulzarea celora care nu se supunea verdictelor din comunitate, complicitatea cu sistemul legal era aproape absolută, chiar din partea perdanţilor.

Bruce Benson, în lucrarea „Întreprinderea dreptului”, extrapolează din exemplul poporului Kapauka următoarele caracteristici, tipice pentru multe culturi primitive: 1) Grijă preponderantă pentru drepturile individului şi proprietatea privată. 2) Responsabilitatea urmăririi penale pe partea victimei, susţinută de societate. 3) Proceduri adjudecative standard stabilite din timp, pentru a evita formele violente de rezolvare a conflictelor. 4) Infracţiunile se tractează ca prejudicii materiale, pedeapsa constînd tipic în plăţi economice de restituire. 5) „Reforme” legislative, nu impuse de sus, dar prin procesul evoluţionist a cutumelor şi normelor în curs de dezvoltare.

În lumea contemporană, în serviciile judiciare oferite de către monopolişti e cam invers. Victimele suportă cheltuielile pentru pedepsirea infractorilor, care în penitenciare îşi mai pompează muşchii. Atunci cînd în societăţile primitive şi medievală, elementele criminogene au fost alungate din oraş sau din ţară, azi e cam invers: oamenii cinstiţi sînt nevoiţi să fugă pentru a supravieţui.