Cu mare, dar foarte mare, durere constat că această rubrică are continuitate. Şi am mari îndoieli, ba chiar cele mai urîte temeri, că această numerotaţie nu voi putea-o opri vreodată. Ultima dată, cînd am scris în „drobul de sare” (II), era vară şi atunci am avut în prim-plan copiii înecaţi în iazurile şi rîurile din apropiere. Vieţi tinere, promiţătoare, care s-au stins dintr-o prostie şi neatenţie fatală.

Ediţia a III-a a drobului este legată de subiecte la fel de tragice. Ulimele săptămîni presa autohtonă a tot scris şi scris de două cazuri odioase: cei trei copii din raionul Glodeni, care au murit în flăcări, acasă, cu ambii părinţi prezenţi, şi băieţelul de 7 ani din raionul Teleneşti, găsit împuşcat într-o fîntînă, după ce a fost o noapte căutat de consăteni.

Bineînţeles că în ambele cazuri nimeni nu şi-a dorit aşa ceva şi a fost totul neintenţionat. Sau cum le mai place moldovenilor să găsească repede scuză „voia Domnului”. Probabil, numai că nu ştiu dacă a fost numai această „voie” la mijloc. Nu sînt aici adevărul din ultimă instanţă şi nici nu-mi asum mare drept de a acuza. Numai că mai ştiu că trei copii într-o casă nu sînt trei chibrituri într-o cutie şi nu ştiu cum trebuiau să ardă ca să se întîmple ceea ce s-a întîmplat, şi ce este cel mai important – cu ambii părinţi acasă. Tot prin ştiri, în contextul acestui caz, a fost pomenit cuvîntul alcool, or, dacă-i aşa atunci e grav de tot.

Acum despre întîmplarea de la Teleneşti. Şi aici n-aş considera victimă numai băieţelul împuşcat din imprudenţă. Pentru că cel care a comis „imprudenţa” de fapt tot este un copil. Şi ce fel de început de viaţă va avea acest adolescent de 14 ani dacă ancheta îi va demonstra vinovăţia? A ascuns cadavrul? Dar frica, starea de şoc, ruşinea şi o mulţime de alte chestii care rămîne să le explice psihologii? Pînă la urmă 14 ani este o vîrstă încă foarte fragedă, dacă luăm lucrurile şi pe de altă parte. În fapt, greul întrebărilor trebuie să fie către persoana care stăpînea arma. Fie şi legal. Cum şi în ce mod a ajuns puşca pe mîna unor copii? Numai că, chiar dacă se lămuresc pînă la urmă toate circumstanţele, oricum pe lume rămîn două familii care au de purtat o povară ce nu va fi mai uşura niciodată. Una sub greul pierderii, alta – sub cel al remuşcărilor, ruşinii şi proceselor de conştiinţă. Satu-i sat şi oricum n-o dai, ai de ieşit pe uliţă, sub ochii lumii. Şi cînd te gîndeşti că totul putea fi evitat, dacă această nenorocită puşcă nu ajungea pe mîinile cui nu trebuie.

Tot nu demult, în vizorul presei a fost şi prăbuşirea avionului din Habarovsk, remarcabil prin faptul că în urma accidentului a rămas în viaţă doar o singură fetiţă de patru ani. Am auzit chiar pe cineva zicînd: „Vezi dacă-a avut zile, a scăpat, da aieştia, mititeii, pe pămînt şi s-au prăpădit!” E drept, a avut zile, dar nu trebuie de uitat că zilele i s-au datorat numai pentru că a acoperit-o cu propriul corp, jertfindu-şi viaţa, o profesoară care era la bord. A mai fost deci ceva, nu s-a mizat doar pe „voia Domnului”. În cazurile de la noi, nici n-a fost nevoie de mare autojertfire, ci doar de un pic de altfel de atitudine, responsabilitate, grijă şi atenţie. Fie chiar şi excesivă, pentru că drobul de sare există şi el poate cădea în orice moment.

Lilia GRUBÎI