Nu demult, pe un canal televizat dedicat florei şi faunei am văzut un film. Foarte şi foarte interesant, pentru că azi ceva interesant poţi vedea numai la televiziuni despre animale. Filmul era despre viaţa vulturilor. Un moment ce merită atenţie ţine de faptul cum femela de vultur îşi alege perechea. Deci, ea rupe cu pliscul o crenguţă şi urcă la o mare înălţime unde începe să facă cercuri în zbor. Atunci, cînd în jurul ei se adună mai mulţi masculi, pasărea dă drumul la crenguţă şi aşteaptă să vadă care din ei o prinde. Procedura se repetă de mai multe ori şi vulturul care a avut cel mai bun rezultat va fi alesul ei.

Perechea nou-formată îşi face cuibul pe un vîrf de stîncă, care este făcut din crengi dure şi este destul de tare şi incomod. Un timp, zburătoarele îşi smulg pene şi puf de pe sine şi fac acest cuib moale şi confortabil, unde mai pe urmă sînt clocite ouăle şi apar puii. Puii de vultur apar pe lume foarte mici şi neputincioşi, însă părinţii sînt foarte grijulii şi-i protejează cu aripile de ploaie, vînt, soare dogorîtor şi alte răpitoare. Le aduc în cioc apă şi mîncare pînă cînd puii cresc, prind la pene şi puteri. Şi iată aici începe ceva foarte interesant.

Chiar dacă puii încă nu sînt de sine stătători, vulturii maturi încep cu ciocul să smulgă puful din cuib şi lasă doar carcasa tare şi austeră ce a fost iniţial. Şi în timp ce tatăl „distruge” confortul din cuib, mama zboară undeva, aduce în clanţ un peştişor şi la cîţiva metri începe să-l mănînce în faţa puilor. Aceştia ţipă, piscuie revoltaţi în cuib, neînţelegînd ce se petrece. Doar încă ceva timp în urmă erau atît de corcoliţi de părinţi. Neavînd altă soluţie, puii flămînzi încep a face mişcări pînă ajung la marginea cuibului de unde inevitabil cad. Numai că tatăl-vultur începe să facă exact aceleaşi mişcări de pe cînd o seducea pe femelă. Puii cad din cuib, iar tatăl imediat reacţionează şi-i prinde din zbor, după care-i aduce în cuibul urît. Procedura se repetă de multe ori, la fel ca în timpul împerecherii, cu crenguţa, pînă cînd puii nu prind la puteri şi încep a întinde aripile, simţindu-se tot mai siguri şi mai puternici în zbor. Potrivit comentatorului din film, niciodată, nici un pui de vultur nu a pierit în urma acestor „antrenamente”. Iar de cum puii se descurcă destul de bine în zbor, părinţii îi conduc la locurile unde este hrană şi-i învaţă s-o capete cu propriile puteri.

Acum ce vreau să spun relatînd această istorie: m-am convins încă o dată că lumea necuvîntătoarelor deseori este mult mai înţeleaptă decît noi, oamenii, care sîntem homo sapiens. Şi mai este un bun exemplu cum să ne creştem şi educăm copiii astfel încît să nu-i ţinem mai mult decît trebuie în cuibuşor călduţ şi moale. Să nu-i hrănim mai mult decît trebuie cu peşte, în timp ce ei s-ar descurca şi ar putea să-l prindă singuri. În mod special este bine de ştiut această curiozitate pentru părinţii copiilor de bani gata. Numai că din start lucrurile sînt mai profunde decît par – cu cîtă grijă vulturii îşi învaţă puii să zboare, folosind pentru asta toată înţelepciunea, timpul şi experienţa. Şi nu în zadar femela îşi alege prin aceleaşi metode perechea. Ea ştie de la bun început că alături trebuie să-l aibă anume pe acel de care să fie sigură. Că se întîmplă să alegi aşa cîte-un tată, fără control şi siguranţă, iar el îşi lasă pe urmă fără nici o rezervă copiii în voia sorţii. Vulturii nu prea au de unde face risipă, pentru că de regulă ei aduc pe lume un pui sau doi. Aproape ca oamenii.

Lilia GRUBÎI