Uneori se simţea „bolnav şi aproape, dacă nu de tot, idiot“

În ultimii zece ani din viaţă, Ion Creangă a avut de suferit dese crize de epilepsie. Afecţiunea gravă, cu manifestări care s-au înteţit în ultimii ani de viaţă, i-a pus capăt povestitorului la vîrsta de 53 de ani, în ajunul Anului Nou.

Viaţa şi opera lui Ion Creangă au făcut în decursul timpului subiectul mai multor lucrări literare. Prima monografie despre povestitorul de la Humuleşti a fost realizată în anul 1930 de filologul francez Jean Boutiere şi a constituit teza sa de doctorat la Sorbona. Între paginile lucrării „Viaţa şi opera lui Ion Creangă” sînt referinţe biografice şi despre modul în care epilepsia l-a afectat pe marele povestitor în ultimii ani de viaţă. Boutiere notează din start că starea lui Creangă s-a înrăutăţit după o decizie neinspirată pe care acesta a luat-o în tratarea bolii.

„De la un timp, destul de greu de precizat, însă, în orice caz înainte de 1880, Creangă resimţi atacurile bolii incurabile (epilepsia) care avea să-l doboare înainte de vreme. La început, bolnavul nu avea decît uşoare crize; starea i se înrăutăţise însă repede, mai ales după ce comisese imprudenţa să se trateze la o bătrînă tămăduitoare din mahalaua sa, regimul prescris de bătrînă predispunînd la maladii ale creierului şi sistemului nervos”, arată Boutiere. Semne că scriitorul era afectat de boală erau de prin 1879, atunci cînd producţia lui literară s-a redus la cîteva pagini pe an.

„Potrivit lui Ienăchescu, începînd din 1877, Creangă a avut nevoie „să fie suplinit la şcoală”; apoi, din 1880, Constantin îşi îndeamnă tatăl să urmeze sfaturile medicilor; în acelaşi an, bolnavul e prea suferind pentru a se duce la şedinţa Junimii în care Caragiale şi-a citit piesa . Cu toate îngrijirile, boala avea să progreseze încet, de vreme ce la 12 iunie 1881, Constantin îl îndeamnă să se ducă pentru cură balneară la Odesa”, scrie Jean Boutiere.

Ştiri false în Bucureşti despre moartea lui Creangă

O scenă care a prevestit sfîrşitul lui Creangă a avut loc la şcoala din Păcurari, acolo unde preda 30 de ore pe săptămînă. „Într-o după amiază din luna mai 1884, deschizînd uşa clasei sale, Creangă căzu jos gemînd; fu transportat fără suflu, în cancelaria profesorilor, şi se răspîndi vestea că a murit; ziarele din Bucureşti publicară chiar articole despre moartea lui”. Tot în aceeaşi lună, fiul povestitorului, Constantin îi scrie unchiului său Zahei (fratele lui Ion Creangă) şi se arătă neliniştit de starea sănătăţii tatălui, care avea crize de epilepsie în timpul nopţii. „Împins, fără îndoială de fiul său, se hotărî să se ducă la o cură la Slănicul Moldovei, unde ajunse joi, 14 iunie, după o călătorie de două zile, în timpul căreia leşină de cîteva ori. A făcut băi, a băut ape minerale, iar la 24 iunie se simţea mai bine. Însă Tincăi îi scrie, la 12 iulie, că a avut noi crize care au necesitat intervenţia medicului în cursul nopţilor de 17 iunie şi 3 iulie”.

Pensionar la 50 de ani

Creangă era conştient că suferea de o boală nemiloasă şi, după cum notează Jean Boutiere, pe 15 mai 1855 i-a scris lui Negruzzi că a ajuns „bolnav şi aproape, dacă nu de tot, idiot”. „Continuă totuşi să-şi îndeplinească funcţia de institutor care-i dă de lucru treizeci de ore pe săptămînă şi-l obligă să facă de patru opri pe zi , drumul lung ce separă bojdeuca de şcoala din Păcurari. Cam la aceeaşi dată, era probabil îngrijorat de starea sănătăţii, deoarece fiul îi scrie, la 23 mai: „N-ai grijă, că de bătrîn poţi muri, da de boala asta, ba!”

În iunie 1885 şi un an mai tîrziu, Creangă a fost nevoit să se îngrijească din nou la Slănic şi „nu-şi pierduse nici buna dispoziţie, nici extraordinara poftă de mîncare” În acelaşi timp, se interesa la fiul său Constantin, pe atunci student la Viena, despre medicii din capitala austriacă. „Între 1885 şi 1887, Creangă, prea suferind pentru a-şi face orele, fu constrîns să părăsească postul de institutor (...). Cum nu avea decît vreo 50 de ani, fu silit să se zbată pentru a-şi aranja drepturile la pensie şi pentru asta făcu cîteva călătorii la Bucureşti. A trăi atunci în lipsuri”.

Nopţi albe în bojdeuca din Ţicău

Un an mai tîrziu, în 1888, a fost aşteptat să ajungă la Humuleşti unde promisese că se va duce, dar nu a mai ajuns „Vom crede că povestitorul, care-şi dădea bine seama de progresele bolii, nu voia să arate la ai săi ravagiile pricinuite. În practică, starea sănătăţii nu-i interzicea orice deplasare, de vreme ce accepta să meargă la reuniunile Cercului literar pe care N. Beldiceanu, profesor la un gimnaziu din Iaşi, A. Gorovei, student la drept, şi alţi cîţiva tineri îl întemeiaseră în acelaşi an, pentru a face concurenţă, pare-se, intelectualilor atraşi de V. Morţun în jurul revistei Contemporanul”.

Povestitorul a legat o relaţie de prietenie strînsă cu tinerii membrii ai Cercului. Deseori, aceştia veneau să petreacă ore bune la bojdeuca din Ţicău în compania lui Creangă. „Cînd era frumos, îl găseau în genere pe bătrînul prieten în cerdacul dindărătul locuinţei: îmbrăcat într-un halat de cameră, cu papuci, cu o tichie pe cap, era lungit pe o saltea, direct pe pămînt, înconjurat de vreo douăsprezece pisici blînde, pe care le striga pe toate după nume; scria, numai dacă boala nu-l necăjea (...). Vizitele se prelungeau adesea pînă noaptea tîrziu; uneori aveau loc discuţii despre probleme serioase, alteori Creangă citea fragmente din Poveşti sau Amintiri şi acele zile erau considerate de vizitatori ca nişte zile de sărbătoare”.

Ultimele cuvinte: „Cu bine şi sănătate, şi de acum într-o mie de ani bejănie!”

Reuniunile Cercului au fost suspendate la începutul verii, o dată cu intrarea în vacanţă. Jean Boutiere spune că de atunci crizele deveneau din ce în ce mai dese, repetîndu-se de două ori şi de trei ori pe zi. „Cu toate acestea, bolnavul nu-şi pierdu curajul: „era tot vesel şi guraliv”; părea însă obosit şi slab: faţa îi devenea pămîntie, ochii nu mai aveau strălucirea de altă dată; cînd povestea ceva, părea că ideile îi sînt mai puţin limpezi, iar vorba mai puţin sprintenă”. În 1889, ultimul an al vieţii, Creangă a suferit enorm după pierderea celui mai iubit prieten, Eminescu.

„Pe la jumătatea lunii decembrie, cu două săptămîni înainte de moarte Creangă nu părea tare bolnav; era gata de glume ca totdeauna, şi-i povesti d-lui I. S. Ionescu, care venise să-l viziteze, anecdota Calicul de la Talapari. În ziua în care prietenii îl văzură pentru ultima dată, i-a condus pînă la poarta grădiniţii şi le-a spus, cu obişnuita-i bună dispoziţie: „Cu bine şi sănătate, şi de acum într-o mie de ani bejănie!”

Creangă a murit în ultima zi a anului 1889, pe 31 decembrie (12 ianuarie, stil nou), la ora unu după amiază. Avea doar 53 de ani. Nu a murit în bojdeuca lui, ci la fratele lui Zahei, la numărul 51 din strada Golia (astăzi strada Cuza Vodă). „Decedat în puterea vîrstei, nu avea trăsăturile răvăşite: „faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă, ca pentru vorbire...pleoapele lăsate în jos, ca pentru a dormi”, citează Jean Boutiere din publicaţia „Neamul românesc literar”.

Florin JBANCA, Adevărul.ro