La începutul anilor 1970, România avea nevoie de bani. Mai exact, avea nevoie de valută prin care să-şi poată finanţa un plan ambiţios de dezvoltare al producţiei, în condiţiile în care volumul comerţului extern creştea într-un ritm alert, de la 4 miliarde de dolari la începutul deceniului, la 10-12 miliarde de dolari spre finele decadei.

Cum băncile de la Moscova care deserveau în principal statele socialiste nu aveau rezerve de "valută forte", respectiv de valută folosită în comerţul cu ţările din Occident, autorităţile de la acea vreme au decis să "se arunce în braţele capitalismului", iar România a devenit membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Mondiale (BM), statut care o plasa la graniţa a două lumi.

Pe de o parte, România făcea parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o organizaţie înfiinţată la iniţiativa URSS care reunea statele comuniste din Europa. CAER-ul reprezenta răspunsul răsăritean la Comunitatea Economică Europeană, cunoscută şi drept "Piaţa Comună", organizaţie care avea să devină decenii mai târziu, prin fuziunea cu alte două organisme, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Atomului, Uniunea Europeană.

Pe de altă parte, România devenea primul stat membru CAER care semna un acord cu instituţiile emblematice ale comunităţii financiare internaţionale, negocierile fiind purtate "de pe poziţii egale", după cum a precizat într-un interviu pentru gândul Florea Dumitrescu, ministrul de Finanţe care a semnat, în iarna anului 1972, la Washington, aderarea la FMI. Dumitrescu, fost guvernator al Băncii Naţionale şi fost ambasador al României în China, a vorbit despre tensiunile care au urmat, dar şi despre condiţiile şi colaborarea dintre România şi bancherii din vest.

"România şi-a dat seama de necesitatea de a avea un sprijin din partea sistemului financiar internaţional pentru că în acea perioadă aveam un program foarte ambiţios şi nu prea aveam surse. Prima încercare am făcut-o la Moscova pentru că acolo aveam două bănci, Banca de Colaborare Economică şi Banca de Investiţii care erau ale CAER-ului. Accesul la piaţa internaţională era destul de greoi, mai ales că România nu făcea parte din sistemul financiar internaţional. Atunci ne-am gândit să începem să batem la porţile acestor instituţii, respectiv la Fondul Monetar şi la Banca Mondială", îşi aminteşte Dumitrescu.

 Dumitrescu: Moscova dezbătea "caracterul agresiv" al FMI, în timp de România îşi negocia aderarea

Cu paşi timizi, autorităţile de la Bucureşti au început să culeagă informaţii din presă şi prin intermediul ambasadelor despre modul de lucru al celor două instituţii, aspectele tehnice ale unei potenţiale colaborări fiind puţin cunoscute în acea perioadă. Cu toate că informările s-au purtat sub semnul unui "embargo al secretului", Dumitrescu este de părere că autorităţile de la Moscova au început să bănuiască intenţiile României, mai ales pentru că "spionajul lor îşi făcea datoria", susţine fostul oficial.

În 1972, când România a luat decizia de a deveni stat membru FMI şi BM, ministrul de Finanţe a participat, după cum se obişnuia în acea perioadă, la o şedinţă a comisiei financiare a CAER-ului, hotărât şi având mandat să anunţe planul României omologilor săi din blocul socialist.

"Chiar pentru şedinţa respectivă şi-au propus să discute despre caracterul agresiv şi nepotrivit al Fondului Monetar şi al Băncii Mondiale. Asta era pe ordinea de zi", povesteşte Dumitrescu.

"Au început discuţii foarte aprinse. <Ah, astea sunt organizaţii demolatoare>. Nu se făcea aluzie că ar putea să intre cineva acolo. Au vorbit toţi şi la sfârşit am luat cuvântul şi le-am spus nu că noi încercăm, ci noi ducem discuţii cu ei de mai mult timp. Le-am spus că România a luat hotărârea să participe la aceste instituţii. Atunci au rămas surprinşi toţi, în special ruşii", îşi aminteşte fostul ministru de Finanţe. Argumentul principal invocat de partea română în faţa criticilor de la masă a fost că cele două organisme se aflau "sub umbrela" Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), dar şi că România nu intenţionează să-şi piardă suveranitatea în cadrul negocierilor.

Au urmat discuţii aprinse însă, ulterior, Dumitrescu a fost abordat de doi colegi care voiau şi să ştie care au fost demersurile României în ceea ce privea relaţia cu reprezentanţii Fondul.

"Să nu-ţi faci program că după-masă ne întâlnim. Florea, să-mi spui ce ai făcut, primii paşi, cum ai îndrăznit să faci asta. Dom'le, zice (ministrul polonez), aţi făcut un pas mare, zice. Şi noi avem nevoie", îşi aminteşte Dumitrescu.

Pe 15 decembrie 1972, România a devenit membru FMI, plătindu-şi cota parte în aur. "Cred că vreo 40-42 de tone a fost cota noastră. România a avut în medie, în permanenţă, în jur de 100 de tone de aur în rezervă, mai mult sau mai puţin, din producţie internă, din cumpărări de pe piaţă, dar mai mult din producţia internă care se acumulase", a precizat fostul ministru de Finanţe.

 Cum arăta economia României în 1975

 Pe 20 august 1975, după doi ani de negocieri, autorităţile din România au trimis prima scrisoare de intenţie pentru obţinerea unui acord cu Fondul. În document se arăta că statul era implicat într-un "program continuu de promovare a creşterii economice rapide, astfel încât nivelul de trai al populaţiei se apropie de cel al statelor mai puternic industrializate".

În vederea atingerii acestui obiectiv, guvernul bugetase un program de investiţii ce se ridica la circa 35% din valoarea venitului naţional brut. "În toate sectoarele economice, autorităţile s-au străduit nu doar să aibă un nivel ridicat de investiţii, dar şi să sporească eficienţa alocării resurselor", se nota în scrisoare. 

Asupra economiei de la acea vreme apăsau însă puternic efectele unor ani agricoli slabi şi al unor inundaţii nemaiîntâlnite conform "arhivelor meteorologice naţionale" care se soldaseră cu pierderi de vieţi şi pierderi materiale estimate la circa 15 miliarde de lei, respectiv 5% din PIB-ul anului 1974.

Statul îşi concentra resursele financiare în sectorul de producţie, circa două treimi din bugetul anilor 1974 şi 1975 fiind alocat pentru finanţarea acestei ramuri, informau autorităţile de la Bucureşti.

"În 1975 bugetul de stat, atât veniturile, cât şi cheltuielile, sunt estimate la circa 242,8 miliarde de lei, o creştere de 22,% comparativ cu bugetul original pe 1974", se detalia în document.

În ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor comerciale, balanţa inclina mai greu în favoarea importurilor decât a exporturilor. Motivul, se arată în scrisoarea de intenţie, o reprezenta atât evoluţia agriculturii, sector în care se înregistrase în 1973 şi în 1974 o creştere de numai 1% din venitul naţional brut, cât şi restricţiile pe care România le avea pe Piaţa Comună.

"Creşterea preţului petrolului şi a altor materii prime a dus la majorarea costului importurilor. România s-a străduit să majoreze exporturile şi a făcut progrese semnificative. În 1974, valoarea totală a exporturilor a crescut cu 33% faţă de 1973, însă cea a importurilor a crescut cu 48%. Autorităţile se aşteptau ca între anii 1975-1976 să îmbunătăţească semnificativ balanţa de plăţi prin ajustarea producţiei pentru creşterea exporturilor, precum şi prin reducerea restricţiilor la exporturi", se nota în document.

 Ce s-a discutat în board-ul FMI: Este dificil să-ţi formezi o opinie despre o economie atât de diferită

 Florea Dumitrescu susţine că are o mare satisfacţie citind stenogramele discuţiilor purtate de membrii boardului FMI în momentul în care s-a decis acordarea primului împrumut pentru România.

"Imaginea României a fost clară şi convingătoare. Dacă găsiţi aici vreo critică... M-am uitat să văd dacă găsesc şi nu există", spune fostul oficial.

Pe agenda boad-ului FMI din data de 3 octombrie 1975 s-au aflat zece subiecte de discuţie, acordul cu România fiind al doilea punct pe ordinea de zi, după aprobarea unor aspecte tehnice.

Puţin după ora 10 dimineaţa, s-a lecturat scrisoarea de intenţie, iar apoi, directorii executivi s-au lansat într-o discuţie privind realitatea economică a România de la acea dată.

"Nu este uşor să-ţi formezi o opinie despre o economie care a fost administrată după principii destul de diferite faţă de cele urmate de Fond. În ciuda progreselor economice impresionante ale României, statul trebuie să continue implementarea unor reforme structurale", a apreciat G Laske, unul dintre directorii prezenţi la discuţie.

În opinia sa, ţinta de creştere economică asumată de autorităţi, de peste 10% din venitul naţional brut, era prea ambiţioasă, în condiţiile în care exista o presiune foarte mare asupra fabricilor şi a producţiei.

Un alt aspect semnalat în cadrul discuţiilor a fost lipsa unor date statistice, precum cele privind datoria publică externă, "un subiect foarte sensibil", după cum s-a exprimat Piet Lieftinck, reprezentantul Olandei. "Fondul face eforturi să sprijine autorităţile române pentru ca acestea să devină mai cooperante din acest punct de vedere", a adăugat el.

"Rata de creştere a productivităţii a fost foarte ridicată, ceea ce indică faptul că autorităţile au ales corect sectoarele în care să investească. Mai mult, în România nu numai că nu există şomaj statistic, ci întreagă populaţie activă pare a fi angajată. Comparativ cu situaţia altor state, acest lucru ar trebui privit drept o realizare considerabilă", le-a mai comunicat Lieftinck membrilor consiliului de administraţie.

În urma acestor discuţii, României i-au fost acordate 95 de milioane de SDR (drepturi speciale de tragere) sub forma unui acord de tip stand-by care avea două pagini şi 10 puncte principale.

 Articol preluat din sursa: www.gandul.info