Războiul prelungit a lăsat o amprentă profundă asupra stării mentale a zeci de mii de copii ucraineni, spun părinții și psihologii consultanți de publicația rusă independentă The Insider.

Invazia devastatoare a Ucrainei a luat viețile a cel puțin 500 de copii ucraineni, alte sute fiind luați cu forța de autoritățile ruse din teritoriile ocupate pentru adopție sau înscriere în instituții de „reeducare”. Acest război prelungit, care pentru mulți a început încă din 2014, a lăsat inevitabil o amprentă profundă asupra sănătății mintale a zeci de mii de copii.

Unii tresar la cel mai mic zgomot, cuprinși de o frică omniprezentă față sirenele de raid aerian, în timp ce alții, în ciuda fricii lor, își protejează cu înverșunare jucăriile preferate, schimbă insignele militare și se străduiesc să dea dovadă de o rezistență care o depășește pe cea a adulților. Publicația rusă independentă The Insider a realizat interviuri cu psihologi, părinți și copiii înșiși pentru a face lumină asupra impactului psihologic profund pe care l-a avut războiul asupra lor.

Georghi Ivancenko, un foto-jurnalist militar, a documentat evenimentele din prima linie de la începutul invaziei pe scară largă a Ucrainei. El povestește la ce a fost martor, dar cînd conversația se îndreaptă spre copii, tonul lui se schimbă: „Cred că acești copii vor ieși din acest război fie dezorientați și epuizați mental, fie excepțional de rezistenți”.

„În Bahmut, i-am rugat adesea copiilor să-și deseneze viitoarele case pe bucăți de hîrtie. Un băiat, Stas, a schițat o clădire cu mai multe etaje, cu ferestre curbate și ondulate. L-am întrebat ce este asta și pur și simplu a spus că erau geamuri sparte. Un alt detaliu intrigant din desenul său a fost o țeavă – s-a dovedit a fi un coș de încălzire.”

Ce povestesc micuții

„În Izium, micuții povestesc despre escaladarea dealurilor și cum au fost martorii bombardării orașului, o experiență care seamănă cu o scenă care se desfășoară pe un ecran de televizor. În copilăria noastră, am strîns cu aviditate cărți și autocolante cu Spider-Man; totuși, acești copii sunt martori la bombardamente necruțătoare, adunînd insigne împrăștiate, făcînd schimburi și construindu-și propriile puncte de control improvizate.

Îmi amintesc foarte clar că am trecut prin unul dintre aceste puncte de control la aproximativ zece kilometri de Soledar. Doi frați tineri, înarmați cu pistoale de lemn, bastoane și steaguri, stăteau acolo. În fiecare dimineață, au expus cu fidelitate foi de hîrtie împodobite cu steagul ucrainean. Darurile lor conțineau rugăciuni și poezii, scrise de mîna mamelor lor, și oferite soldaților care treceau. Dețin una dintre aceste foi emoționante. Prima dată cînd am deschis-o și am citit cuvintele scrise din inimă, lacrimile au țîșnit și nu mi-am putut stăpîni emoțiile,” povestește fotoreporterul.

Psihologul de familie, Evghenia Savcenko, explică cum terapia prin artă îi ajută pe copii să facă față emoțiilor lor: „Copiii își exprimă temerile prin desene. Întotdeauna ne facem timp pentru asta – uneori creînd propriile noastre ritualuri. De exemplu, copiii cred că prin arderea desenului, temerile lor se vor diminua”.

Pe măsură ce frica se transformă în imagini vibrante, ea se potolește, iar amintirea a ceea ce au văzut devine mai puțin palpabilă. Cu toate astea, lumea din jurul copiilor nu se transformă în ceva fantastic; chiar și cei mai mici dintre ei pot face distincția între fantezie și realitate.

Potrivit lui Savcenko, deși copiii înțeleg ce se întîmplă, întîmpină dificultăți în a înțelege de ce. Punctul crucial este să nu se alimenteze agresivitatea în copil, o trăsătură pe care adesea o adoptă de la adulți, oglindindu-le comportamentul și gîndurile.

Visează să-l împuște pe Putin

„Cu siguranță, copiii înțeleg că se desfășoară un război. Ei înțeleg că atunci cînd sună alarma, trebuie să se refugieze în subsol. Cu toate acestea, ceea ce copiii nu reușesc să înțeleagă este de ce ne-a atacat cineva după o viață pașnică și liniștită, și de ce acel cineva este Rusia. Fac adesea ședințe numite «Vise tale» pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă că ceea ce se întîmplă în jurul lor este temporar și că lumea nu este atît de amenințătoare precum o percep în prezent. Înainte, copiii visau la peștișorul de aur sau la mare, dar acum visează la moartea lui Putin. Aspectul crucial este să înțelegem că aceste gînduri nu apar din senin; copiii le aduc de acasă.

Fiul meu are șase ani și odată m-a rugat să-i cumpăr o jucărie-armă. Cînd l-am întrebat «de ce ai nevoie de asta», el a exprimat pur și simplu dorința de a-l împușca pe Putin”.

Irina, o mamă cu 10 copii, care locuiește în orașul Rubijne, regiunea Luhansk, povestește cum fiecare dintre copiii săi, indiferent de vîrstă, procesează experiențele înfricoșătoare prin care au trecut. Amintirile de a fi supraviețuit unei luni de bombardamente au lăsat o amprentă adîncă asupra fiecărui copil, revenind din cînd în cînd.

„Copiii se confruntă profund cu această situație. Cei mai mari își înăbușă emoțiile, dar cei mai mici, în special Iarik, își amintesc în mod constant de tatăl lor. Am ales să nu îi dezvăluim știrea despre decesul tatălui său; în schimb, i-am spus că tatăl lui a devenit o mică stea pe cer, care ne veghează. I-am explicat că a devenit îngerul nostru păzitor. Această revelație este dureroasă pentru el. În mod frecvent, inventează momente cu tatăl său și țese povești imaginare. Într-o zi, a spus: «Mami, să-l rugăm pe Dumnezeu să-mi aducă tatăl înapoi din Cer pe Pămînt». Din cînd în cînd, cugetă astfel: «Tata este în Cer, ascunzîndu-se de cei răi. Va aștepta pînă cînd vor pleca, apoi se va întoarce la noi»”.

Chiar și atunci cînd se află într-un loc sigur, copiii continuă să suporte consecințele psihologice ale bombardamentelor, atacurilor și morții. În timp ce copiii gestionează adesea mai bine aceste experiențe decît adulții, pentru mulți rămîne o luptă profundă, lucru descris de Evghenia Savcenko:

„În Herson, am lucrat cu o fetiță de șase ani care a fost martoră la un incident grav de bombardament la Podul Antonov – ea călătorea cu familia ei într-un convoi în timpul evacuării. Din fericire, nimeni din familia sa nu a fost rănit fizic, dar acum se confruntă cu o frică intensă de zgomote puternice – se aruncă la pămînt, își acoperă capul cu mîinile, tremură și plînge”, spune psihologul.

„Copii se adaptează rapid la situație și se pot întoarce la viața normală în cîteva luni. Desigur, va rămîne întotdeauna ceva; durerea provocată de astfel de pierderi nu va dispărea. Cu toate acestea, experiența, în copilărie, a unor asemenea traume este mult mai ușoară decît la vîrstă adultă”.

În ciuda șocului și stresului, copiii sunt mai puțin susceptibili să sufere traume psihologice severe din cauza a ceea ce văd, comparativ cu adulții. Psihologul Valentina Ciaika afirmă că psihicul lor este mai rezilient și că este nevoie de timp pentru ca traumele să se manifeste.