Mă simt mai confortabil cu Cioran decît cu Dalai Lama. De la Dalai Lama simt că vin niște idei care nu-i aparțin, le pot găsi și în surse mai vechi. Iar viziunea sa asupra lucrurilor, ca a unui bonz privilegiat de soartă și poziție socială, îmi pare neautentică. Optimismul drăgălaș pe care îl transmite și îl vrea împărtășit de toată lumea e tot atît de efemer ca roua dimineții. Va fi evaporat de vîntul sau arșița amiezii.

Cioran însă e un întrerupător spiritual, el deconectează și reconectează necruțător percepția noastră despre sine și despre alții. Ne trece printr-un purgatoriu aici, pe Pămînt, după care ne lasă liberi să decidem care ușă o vom deschide, ce cale vom urma.

Ne unge cu alifia puturoasă a acestei lumi, dar nu pentru a ne termina, ci pentru a ne trata de naivitățile și afecțiunile sufletești de care suferim. Ne cufundă în zoinița patimilor și a iluziilor noastre pentru a ne trezi dorința de limpezire a conștiinței.

În contrast cu frămîntările lui insolubile, viața îți apare luminoasă și plină de culori, devii mai înseninat. Cine-l consideră pe Cioran depresiv nu l-a interpretat cum se cade. Reflecțiile lui sumbre, gîndurile suicidale au fost ațîțări pentru spirit, nicidecum îndemnuri.

El o fi fost un depresiv, dar nu un depresor; opera sa e ca un tunel fără lumină și fără capăt, dar din care tu însuți nu faci parte. O parcurgi ca observator năucit, apoi revii la trăirile și realitățile tale, ieși din ea, scapi din lumea lui demonică. Asta e terapia a la Cioran.

În „Lacrimi și sfinți”, Cioran însuși face următoarea mărturisire: „Cu cît îi citesc pe pesimiști, cu atît iubesc viața mai mult”. O observație cît se poate de valabilă și în raport cu propria lui operă.

Citește din stoici, din melancolici, din Baudelaire sau din Cioran; aceste lecturi sînt injecții de spleen care te contorsionează spiritual pentru o scurtă vreme, după care te eliberează de grimasele îngrămădite cu anii. Acceptă să stai și pe întuneric, pentru a prețui din nou lumina.

Dorian FURTUNĂ