Nu citiţi acest articol pentru că dăunează grav sănătăţii unora! Nici măcar nu ştiu de ce l-am scris!

Autor: Mihai CONŢIU

„Democraţia, spunea Georges Clemenceau, este un leu devorat de păduchi!” sau, potrivit scriitorului austriac Karl Kraus, „democraţia înseamnă oportunitatea de a fi sclavul tuturor”, ori, în definiţia eminentului pedagog canadiano-american Laurence J. Peter, „democraţia este procesul prin care oamenii sunt liberi să-l aleagă pe cel pe care să dea vina”, dar cîte şi cîte sute şi mii de definiţii date democraţiei nu sunt!?

La polul opus, dictatura, a fost definită astfel de către celebrul, în anii 1920-1930, Will Rogers, cowboy american, umorist, comentator social, actor şi de trei ori călător în jurul lumii: „Ca formă de guvernare, dictatura este cea mai măreaţă – condiţia esenţială fiind aceea de a avea dictatorul potrivit!”.

Dictatura şi democraţia au extrem de multe lucruri în comun. Ambele, în contextul autoimpunerilor de rigoare, au nevoie de lideri puternici sau charismatici, de o elită şi de marea majoritate a oamenilor manipulaţi, dominaţi şi de a căror muncă au nevoie liderii privilegiaţi spre a întreţine dictatura şi democraţia.

Nu putem vorbi despre o democraţie perfectă la fel de bine cum nu putem pune în această ecuaţie nici o dictatură. Cu toate acestea, renunţînd la prejudecăţi meschine, mai degrabă putem vorbi despre dictaturi vizionare decît despre democraţii nu doar vizionare, ci împlinite. Ce poate însemna Franco pentru Spania, Mao pentru China sau Stalin pentru Rusia? Propun să scoatem din acest context sacrificiul uman şi să le vedem, în ansamblu, naţiunile acestor dictatori! Franco a pregătit şi lăsat în urma sa Regatul Spaniei, Mao a pregătit China să devină o supraputere mondială, iar Stalin a transformat o Rusie înapoiată în una dintre cele mai mari puteri ale lumii. Dar Napoleon I ce a fost altceva decît un dictator şi un invadator?

Sigur că există şi democraţii adorabile, iar aici, fireşte, mă refer mai curînd la cele din Elveţia, Suedia, Norvegia sau Danemarca, nicidecum la democraţia agresivă de tip american. Democraţia americană este doar o iluzie, poate mai curînd o formă de alienare colectivă, în care triumful competiţiei aparţine preşedintelui şi serviciilor secrete, iar kitsch-ul este deliciul competitiv al majorităţii.

Victimele democraţiei impuse

Ca om care am trăit în dictatură comunistă şi în dictatura brutală a unei democraţii lăsate de izbelişte, ca unul care, în calitate de observator, „am vizitat” democraţiile şi dictaturile mai multor state, fac presupuneri, constatări în limitele percepţiei permise de educaţia şi cultura asimilate. Să fim bine înţeleşi!

Republica Moldova, România şi alte state ex-comuniste din Europa şi spaţiul ex-sovietic sunt victimele colaterale şi prevăzute ale războiului rece dus de SUA împotriva fostei URSS. SUA a vrut doar să înfrîngă URSS, nicidecum să ofere perspectivele unei democraţii autentice, de calitate ţărilor satelit ale Moscovei.

„Să stăm strîmb şi să judecăm drept”, spune o veche zicală românească, iar eu voi încerca să stau şi să judec aşa cum am trăit şi cum simt!

Privind retroactiv, ca om care am trăit sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu, în România, ca om care, prin moştenire de familie, am tot aşteptat „să vină americanii”, nu pot să nu constat că democraţia adusă de americani, după destrămarea URSS şi a regimurilor totalitare comuniste din Europa, mi-a furat „legitimaţia de ţară liberă şi suverană”.

Toate aceste lucruri demonstrează că l-am urît pe Ceauşescu şi regimul lui din motive animalice, meschine şi, la urma urmei, fireşti. România lui Ceauşescu era respectată, cunoscută şi luată în seamă, cu detestările internaţionale inevitabile, dar nu de natură să-i adumbrească prestigiul naţional. România criminalului Ion Iliescu, a figurantului Emil Constantinescu şi a „jucătorului” Traian Băsescu a devenit „şatra insalubră a Europei” şi sluga marilor puteri.

Undă verde pentru hoţie spre a ne evidenţia impotenţa

Oricît de cruntă ar fi fost dictatura comunistă, aceasta, indiferent de erorile proiecţiei, avea configurat un ideal naţional, fie el şi utopic. Acum ce avem? În România şi, fireşte, în Republica Moldova, democraţia a fost impusă ca pretext de auto-culpabilizare a unor deja proiectate neputinţe naţionale.

Americanii sunt maeştri în proiecţii grandioase şi sîngeroase de exultaţii naţionale sub pretextul „luptei pentru libertate, democraţie, libera exprimare etc.” Îmi amintesc, în acest sens, de falsa revoluţie din Decembrie 1989 din România, Bucureşti, la care am participat nemijlocit din inconştienţă.

Pînă atunci, în formele impuse de Ceauşescu, românii erau proprietarii propriilor avuturi naţionale. Într-o schemă specifică societăţii capitaliste, eu, spre exemplu, subordonat fiind Consiliului Educaţiei şi Culturii Socialiste (Ministerul Culturii), eram acţionar la Palatul Telefoanelor din Bucureşti, iar pentru aceasta mi se reţinea, lunar, din salariu, o anumită sumă de bani pentru a intra pe deplin în proprietatea acestor acţiuni.

Ei bine, această proprietate de tip capitalist a fost anulată tocmai de către democraţia capitalistă. Marii „ingineri occidentali” specializaţi în „implementarea democraţiilor” l-au determinat pe fostul prim-ministru de atunci al României, Petre Roman, să „restituie” românilor banii încasaţi de Ceauşescu în schimbul acestor acţiuni, iar românii i-au primit cu bucurie nu neapărat tîmpă, ci naivă. Au urmat apoi marii cumpărători de astfel de acţiuni, iar, mai apoi, rechinii mafioţi români şi trusturile transnaţionale au intrat în posesia întregii avuţii naţionale a României.

Aşadar, noi, românii, eram deja făcuţi capitalişti de către chiar Ceauşescu. De ce nu ni s-a permis perfecţionarea acestui tip de capitalism? Nu-i aşa că din cauză că proprietarii nu trebuiau să fie românii? În R. Moldova este altfel?

Occidentul şi chiar Europa au încurajat şi susţinut lideri naţionali dubioşi tocmai spre a ne cultiva sentimente naţionale de vinovăţie şi ca să nu constatăm că, treptat, ni se fură o libertate de care, anterior, nu am fost conştienţi. Astfel, am ajuns să ne acuzăm de corupţie liderii politici, dar niciodată pe adevăraţii stăpîni din umbră ai marilor combinaţii.

Sadismul democraţiei occidentale este relevat şi de aceea că, atunci cînd „ni s-a dat libertate”, ne-a oferit cu cinism „granturi” ca să nu observăm cum ni se fură naţiunea. Noi, de fapt, nu aveam nevoie de „granturi”, ci trebuia să ne păstrăm şi să ne eficientizăm ceea ce aveam deja dintr-un relativ belşug productiv. Am fost robotizaţi să devenim patrioţii unor ţări care, din proiect, nu trebuia să ne mai aparţină!

De ce, după 1989, dacă nouă, cetăţenilor fostelor state totalitar-comuniste, ni se dorea binele şi prosperitatea, Occidentul îmbelşugat de democraţie şi libertăţi nu ne-a trimis şi economişti de marcă, ci doar teoreticieni sau experţi militari, iar asta ca să ne stimuleze să păstrăm sistemele de irigaţii agricole, nu să le distrugem şi să le furăm, să ne păstrăm şi să perfecţionăm Colhozurile, în Republica Moldova, sau Cooperativele Agricole de Producţie (CAP), în România, să ne dezvoltăm sectoarele economice performante, cele recunoscute astfel, anterior, chiar de către foştii beneficiari occidentali?

Avem, românii şi moldovenii, printre cele mai fertile terenuri agricole şi vinicole din Europa, dar „am fost ajutaţi democratic” să le transformăm în deşert! În folosul cui şi de ce? Te apucă rîsul cînd îi auzi pe experţii occidentali vorbind despre necesitatea unei agriculturi consolidate în România sau în R. Moldova, dar ce altceva au fost Colhozurile de odinioară, în R. Moldova, sau CAP-urile, în România?

Suntem vinovaţi fără vină? Nu cred! Cineva ne cunoaşte impotenţa, trufia tîmpă şi lipsa de perspective, de aceea, probabil, ne merităm şi soarta. Ni se creează false idealuri naţionale, iar asta pentru că suntem incapabili să ni le proiectăm, ni se oferă „şansa” autovictimizării fatale pentru a ne absolvi voluntar de responsabilităţi, suntem încurajaţi să ne credem cei mai buni şi, astfel, într-o consecinţă dureroasă şi neconştientizată, nu ne deosebim cu nimic de vita dusă la Abator spre sacrificare pentru ca noi să-i consumăm carnea ca nişte „victorioşi” inocenţi, imbecili sau sadici.

Ce drum să alegi?

Nici unul! Toţi suntem nişte pioni stupizi şi necesari ai unui mecanism universal pe care nu-l cunoaştem, îl bănuim sau îl comentăm de parcă am avea habar de monstruozitatea lui! Democraţia occidentală, cea americană, în speţă, a devenit periculoasă şi s-a compromis din clipa în care şi-a adjudecat dreptul de a înăbuşi în sînge presupusele  sau realele dictaturi.

Democraţia devine dictatură din clipa în care interesul naţional al unei naţiuni puternice se extinde asupra altor state, cărora le impun propriile lor norme sociale şi politice, nemaivorbind despre imixtiunile religioase. În acest sens, excelează SUA şi fosta URSS, dar acum americanii, cu mici excepţii, dar adiacente, sunt lideri.

Paradoxul democraţiei din statele ex-comuniste constă în aceea că chiar îşi imaginează, la nivel de lideri, politic şi diplomatic, că au scăpat de totalitarism, de dictatură. Dictatura democraţiei mondiale este cu mult mai cruntă decît dictaturile naţionale, care, aşa cum sugeram, sunt periculoase pentru dictatura mondială tocmai din cauza elementarului motiv că sunt „naţionale”, adică îşi respectă şi cultivă identitatea specifică.

In vulgo, la nivel de simplii cetăţeni, noi credem că liderii noştri politici naţionali ne decid soarta, numai că nu este aşa nici pe departe. În România, de exemplu, ex-preşedintele Emil Constantinescu a declarat că „a fost învins de sistem”. Traian Băsescu, însă, făcînd parte din „sistem”, s-a subordonat acestuia în defavoarea omului politic Traian Băsescu. Seduşi fiind de trecutul de foşti turnători/informatori ai performantului KGB, nu este de mirare că o anumită elită intelectuală moldovenească este siderată de imaginea lui Băsescu!

„Dă, mamă, cu biciu-n mine!”

Oricum am da-o, oricum am nimeri-o, constatăm, blazaţi, fatalmente, că suntem nişte jucării umane în mîna Marilor Stăpîni, care ne jupoaie de vlagă în numele dictaturii şi al democraţiei. Dictatura uniformizează sărăcia, iar democraţia chiar îi ucide pe amărîţi. Pe vremea comuniştilor, a dictaturii lor, era ilegal să nu munceşti şi îţi ofereau şi un loc de muncă, chiar dacă nu era compatibil cu pregătirea ta, dar acum, în democraţie, cheltuielile de înmormîntare, de naştere sau căsătorie au devenit un lux nepermis!

Democraţia şi dictatura sunt bune acolo unde s-au născut. Importate sau exportate cu forţa fiind, acestea se transformă în cele mai crunte tiranii.

Dacă este să luăm doar cazurile din România şi R. Moldova, constatăm că dictatura comunistă a construit tot ceea ce vor să te-înjghebe dictatura democraţiei. Dictatura democraţiei benchetuieşte în toate edificiile edilitare ridicare de către dictatura comunistă, dar nici un  cuvînt de laudă pentru ctitori! Măcar, în perspectivele despicatului fir de păr în 4, dictatura comunistă nu-i lăsa pe oameni fără adăpost! Îmi permiteţi, iubiţi cititori, să revin la acest articol care dăunează grav sănătăţii unora şi pe care  nici măcar nu ştiu de ce l-am scris?