Ca şi alte animale cu o simbolistică bogată, nici bufniţa nu scapă de sub semnul unui amalgam de sentimente care variază de la o profundă admiraţie la o genuină spaimă. Bufniţele au fost venerate, dispreţuite, iubite, condamnate, învestite cu înţelepciunea ancestrală sau cu vrăjile cele mai periculoase. În folclorul Indian, bufniţele simbolizează isteţimea şi generozitatea, avînd totodată şi importante puteri profetice. Ideea apare şi la Esop, precum şi în multe mituri greceşti. Dar pînă la răsăritul evului mediu în Europa, bufniţa începe să capete o umbră întunecată, tenebroasă, malefică. Apariţia sa noaptea, cînd oamenii erau neajutoraţi, prevestea nefericiri şi moarte.

Creaturile nocturne în genere sînt asociate cu un nivel ridicat de cunoaştere ezoterică, intuiţie bine dezvoltată, abilităţi mediumice. Vechi tradiţii vorbesc despre faptul că astfel de animale puternic încărcate energetic se apropie doar de persoanele care le împărtăşesc energia, construind o legătură aparte. În miturile Greciei antice, Athena a fost atît de impresionată de ochii adînci şi mari ai păsării, de apariţia sa solemnă, încît alungă corbul înşelător şi o onorează pe ea drept cea mai nobilă dintre înaripate. Athene noctua, mica bufniţă a zeiţei, popula Acropolis în număr mare. Se credea că o lumină interioară magică îi furniza puterea de a vedea în beznă. În calitate de companion al Athenei, însoţea armatele la război, inspirîndu-i pe soldaţi. dacă o bufnită zbura deasupra unei oşti greceşti înainte de bătălie, se considera semn al victoriei. Pasărea veghea şi asupra comerţului de pe reversul monedelor. Tot în miturile greceşti ea este interpreta lui Atropos, cea care retează firul destinului.

În schimb la Roma conotaţiile negative par să domine. Tipătul păsării vestea moartea iminentă. Se spune că morţile lui Iulius Caesar, Augustus, Commodus şi nu numai, au fost prevestite de bufnite. Pasărea apare ca un semn rău şi înaintea înfrîngerii armatei romane la Carrhae. Potrivit lui Artemidorus (sec. II), dacă visai o bufniţă însemna ori că naufragiezi ori că vei fi jefuit. Altă superstiţie învestea vrăjitoarele cu capacitatea de a se metamorfoza în păsările nopţii, care sugeau sîngele copiilor. Unul dintre mituri povesteşte că Proserpina/Persefona a fost adusă cu forţa în infern de către Pluto/Hades. Acesteia I se permitea să se întoarcă la mama sa Ceres/Demeter dacă nu consuma nimic în lumea de dincolo. Ascalpus însă o vede culegînd o rodie şi o pîrăşte. Este prefăcut într-o bufniţă, o slugă demnă de dispreţ. Bufniţa comportă aşadar un dualism pronunţat inteligenţă-întunecare, cochetînd cu ocultismul, instinctele, clarviziunea, iluminarea prin vis/meditaţie, magia în formele sale mai mult sau mai puţin benefice.

În cultura celtică, unde numele său “coileach-oidhche” o apropie etimologic de bătrînele magiciene (“cailleach”), pasărea are un rol psihopomp, de ghid prin lumea de dincolo, fiind totodată şi o imagine a Marii Zeiţe. Ajută la demascarea celor care vor să facă nelegiuiri. După cucerirea Galliei bufnita păstrează aspecte ale fertilităţii, dar mai înainte se crede că făcea parte dintr-un cult mai bizar, Cultul Capetelor, unde apare însoţită de tigve umane şi de bovine. Cel mai faimos mit în care este implicate pasărea relatează istoria lui Bloudeuwedd. Lleu, unul dintre personajele central, îl roagă pe magicianul Gwydion să-I creeze o soţie, pentru că mama sa îl blestemase să nu ia de soaţă o femeie obişnuită. O numeşte Bloudeuwedd. Aceasta îl păcăleşte pe soţ să-I divulge secretul mortalităţii sale, după care îl ucide. Pedepsită, femeia se preface într-o bufniţă. În Tara Galilor bufniţa, pe lîngă alura magică şi mortală, mai are şi sensul reînnoirii. Zeiţa Arianrhod se metamorfozează într-o mare bufnită şi prin ochii săi măreţi pătrunde cele mai absconse taine ale inconştientului uman. Se mişcă sprinten, îi ajută pe cei aflaţi la anaghie. Zeiţă a lunii, Arianrhod se mai numea şi roata de argint pentru că îi purta cu ea pe morţi pînă în Emania, lăcaşul de veci. Palatul său sălăşluia în aurora boreală.

Pentru că nu înfruntă lumina zilei, bufniţa mai reprezintă şi tristeţea, melancholia, singurătatea. La egipteni ea este bezna, frigul, moartea. Şi în China antică este o pasăre înspăimîntătoare, crezîndu-se că şi-ar devora mama (ar fi aici un exces de yang). Exprimînd excesul de yang aduce seceta, copiii născuţi în ziua bufnitei (solstiţiul de vară) avînd o fire violentă. Vechi animale mitic, s-ar confunda cu Dragonul-Torţă, emblem celei de-a doua dinastii, Yin. Este pasărea închinată fierarilor şi solstiţiilor. Patrona zilele în care se făureau spadele. Indienii din preerie erau de părere că ea acorda ocrotire pe timpul nopţii, de accea i se foloseau penele în anumite ritualuri. Funcţia psihopompă nu lipseşte, la algonchini găsim de pildă în cortul de ceremonie reprezentarea unui om-bufniţă care arată drumul spre ţinutul de la Soare-Apune. Vrăjitorul care încarnează puterea adevărului se poate preface în bufniţă.

Animal primordial şi ea, cucuveaua ar putea fi asimilată bufnitei. Păsările de noapte mai sugerează şi o percepţie acutizată a lumii, a ceea ce este inaccesibil cunoaşterii obişnuite, realizate pe vreme de lumină. Companion al Athenei, simbolizează reflexivitatea şi clarviziunea care domină fortele întunecate. Aztecii o considerau un animal infernal, pus in relatie cu fortele chtoniene, deci ale inconştientului. Ca pasăre a morţii, în materialul funerar incaş o regăsim reprezentată deasupra cuţitului sacrificial, cu pieptul însîngerat şi însoţită de doi cîini. Păzitoare a întunericului, dotată cu simţuri evoluate, bufniţa sau cucuveaua, animal totemic şi şamanic, poate acţiona ca ghid spiritual puternic, percepînd adevăruri inaccesibile multora şi cîştigînd o înţelepciune superioară ca urmare a călătoriilor sale prin tenebre.

Irina-Maria MANEA