„Voi furaţi biletele, noi furăm bugetele”. Analiză IPN

Cam pe vremea primelor dezbateri pe marginea noilor condiţii de organizare a examenelor la Bacalaureat, am văzut cu alţi ochi o scenă întîlnită destul de frecvent în troleibuz. Mai degrabă, este o micro-pantomimă cu participarea pasagerilor şi taxatorilor, dar care mi s-a părut extrem de relevantă atît pentru starea de spirit a societăţii moldoveneşti la ora actuală, în ansamblu, cît şi pentru spiritele aprinse în jurul BAC-ului, în particular. Cu trecerea timpului, care a adus tensionări tot mai mari la temă, această impresie nu s-a şters, din contra.

Aşadar… Chişinău, capitala Republicii Moldova. Oră matinală. În troleibuz puţină lume. Un pasager, bărbat peste 60 de ani, îmbrăcat modest, se pregăteşte să coboare şi restituie taxatoarei biletul pe care aceasta i l-a vîndut la urcare. Taxatoarea, o femeie în jur de 30 de ani, ia biletul cu un gest mecanic şi fiecare îşi vede de treaba sa. Fenomenul are substrat de solidaritate socială şi se bazează pe o cunoscută expresie din perioada sovietică: „Statul ne fură, dar ne dă voie şi nouă să… luăm”. Noţiunea de „furt” în aceste cazuri nu se utiliza şi nici chiar nu se subînţelegea…

Precizez: între cei doi „mimi” diferenţa de vîrstă era cam de două ori. Uniunea Sovietică nu mai există demult. De ce, atunci, această formă de „solidaritate socială” continuă să dăinuie, în condiţiile cînd taxatoarea, precum şi vreo jumătate din populaţia ţării, practic, nu a trăit în acea perioadă sau erau copii încă? Respectiv, de ce, cu toate frămîntările noastre de 20 şi ceva de ani, am ajuns acolo de unde ne-am pornit. Şi nici o şansă să ajungem undeva, deşi utilizăm cu toţii, de la mic la mare, slogane că „vrem în Europa”, „vrem să trăim ca în Europa”, iar cei mai sofisticaţi au ajuns să formuleze „vrem să aducem Europa acasă”. Cum? Cu un nenorocit de bilet de troleibuz furat? Cu apucături de furturi masive atît din partea reprezentanţilor statului, cît şi a populaţiei? Şi unii, şi alţii contribuim la aceea că o foarte mare parte din banii care urmează să ajungă în buget aşa şi nu mai ajunge niciodată. Şi atunci, de unde să vină majorări la salarii şi la pensii? Pe unde să vină Europa în Moldova?

Asocierea cu BAC-ul este deplină. Părinţii, profesorii, rudele, funcţionarii şi demnitarii iau şi dau mită cu „sfînta ocazie” a BAC-ului, unele categorii reuşind să se producă în ambele roluri. Se spune că şi anul acesta, cu toată stricteţea sa, taxa pentru toate examenele la BAC a variat între 300 euro, în localităţile rurale, şi 1000 euro, la oraş. Toate acestea se fac sub ochii copiilor, uneori la solicitarea lor. Apoi, toată lumea se face că nu vede copiatul la BAC, nu vede că notele sînt „umflate” cam de vreo două ori, iar nivelul de cunoştinţe „dezumflat” minimum de vreo trei ori de la nivelul necesar şi posibil. De unde, prin cine vreţi să ajungă la noi acasă Europa, cu condiţiile ei de viaţă jinduite, dacă în comportament rămînem sovietici şi „plodim” sovietici şi post-sovietici în continuare?

Înţeleg şi accept parţial reproşul eventual al „partenerilor” din diferite genuri de astfel de „solidaritate socială”. Într-adevăr, este greu, dacă nu imposibil, să exişti din salariile şi pensiile majorităţii cetăţenilor din Republica Moldova. Şi atunci fiecare se descurcă aşa cum poate. De aceea înţeleg, deşi doar parţial şi doar referitor la generaţiile mai în vîrstă, care îşi schimbă mai greu mentalitatea şi deprinderile. Pe copii şi tineri, însă, nu avem dreptul să-i facem prizonierii unor optici deformate asupra vieţii, pentru că doar prin abordări adecvate, europene, putem face faţă beneficiilor, dar şi obligaţiunilor pe care le impune Europa celor care vor să trăiască în Europa.

Politică, politici şi reforme

La sigur că, teoretic, toată lumea împărtăşeşte această viziune asupra rolului tinerilor în şansele societăţii noastre de a trăi mai bine la noi acasă. În practică, însă, am văzut manifestări, şi chiar destul de violente, ale unor abordări contrare intereselor tinerei generaţii. Atacurile falşilor apărători ai „drepturilor copiilor” au vizat, în special, utilizarea camerelor de luat vederi pentru supravegherea examenelor la BAC, iar învinuirile aduse autorilor ideii au variat între „stres psihologic enorm” şi „condiţii inumane de detenţie”. „Apărătorii” îşi dau, desigur, bine seama că aceşti copii au cîte aproape 20 de ani cînd ajung să susţină Bac-ul şi ei sînt obişnuiţi cu prezenţa şi necesitatea camerelor în centrele comerciale şi în alte spaţii publice care nu fac decît să impună nişte reguli de comportament şi să asigure respectarea lor. Desigur că îşi dau seama că aceşti tineri urmează să fie pregătiţi să suporte camerele la locurile de studii şi de lucru cu adevărat performante spre care tind şi care le va asigura un nivel calitativ nou de instruire şi de viaţă.

Şi atunci de ce adversarii camerelor fac ceea ce fac? La suprafaţă stau două variante de răspuns. Primul: nu pot face deosebirea dintre politică şi politici, în particular, în domeniul educaţiei. Doi: sînt conştienţi de această diferenţă, dar preferă să se lase ghidaţi de interesele strict politice. Varianta a doua de răspuns pare a fi mai aproape de adevăr. La modul practic, este vorba de un mecanism simplu, de sorginte electorală, de atragere a unor noi aderenţi, susţinători şi, respectiv, votanţi. Ţinta este o categorie mare de populaţie care-i include pe absolvenţii ce susţin Bac-ul, pe părinţii şi rudele aceste, o bună o parte din profesori, funcţionari şi demnitari, precum şi rudele acestora, care, fie din obişnuinţă, fie pentru că se „hrănesc” din copiatul la Bac, ar prefera să rămînă la sistemul vechi de desfăşurare a examenelor. Calculele cele mai simple arată că, per total, se poate aduna de la 100 de mii pînă la 200 de mii de oameni, toţi cu drept de vot. La ultimele alegeri parlamentare, Partidul Comuniştilor a obţinut 42 de mandate, prin votul a 677 de mii de oameni, iar Partidul Liberal – 12 mandate, prin votul a peste 177 mii de alegători. Am adus aceste exemple, pe de o parte, pentru că PCRM şi PL au luat cele mai multe şi, respectiv, cele mai puţine mandate, dar şi pentru că ambele aceste partide au fost adversari înflăcăraţi ai camerelor de luat vederi. Astfel, doar o campanie „anti-camere”, „bine desfăşurată”, poate asigura trecerea unui partid în Legislativ, fără ca acesta să mai facă altceva, sau, respectiv, să îi procure majoritatea parlamentară.

După rezultatele examenelor de la Bac, dar şi după alte semne care au urmat, camerele de luat vederi nu au fost un scop în sine. Se pare că ele fac parte dintr-un set de alte acţiuni, prin care se configurează conceptul unei reforme profunde şi principiale în sistemul educaţional din Moldova, cu efecte de durată medie şi lungă. Este, poate, cea mai importantă reformă de care are nevoie societate noastră acum. Pe lîngă motivele expuse mai sus, referitoare la rolul generaţiei tinere în europenizarea vieţii, trebuie să ne mai amintim de încă unul foarte important: Moldova are doar o singură resursă care ar putea-o propulsa înainte şi acestea sînt resursele umane bine instruite. Fără această reformă, nu vom putea realiza nici celelalte două reforme foarte importante – reformarea justiţiei şi combaterea corupţiei. De altfel, este o reformă absolut necesară, dar absolut nepopulară, iar adversarii camerelor la Bac au şi demonstrat-o cu lux de amănunte.

Important acum este ca ceea ce a început anul curent să aibă continuare la anul, ca această generaţie de elevi absolvenţi să nu se pomenească discriminată de rezultatele viitoarelor promoţii de absolvenţi, dar şi candidaţi la locuri în universităţi şi colegii.

(Cîteva) semne bune anul are

În contextul duelurilor politice pe marginea Bac-ului, m-au bucurat cîteva semne, deşi firave, dar bune pentru perspectivele reformării educaţiei.

Unu: Partidele care nu au acceptat schimbările propuse la BAC au fost într-o minoritate vizibilă, inclusiv în rîndul formaţiunilor politice extraparlamentare. Iar aceasta înseamnă că în societate există anumită înţelegere şi voinţă, inclusiv politică, de a schimba lucrurile în bine.

Doi: O bună parte din tinerii care au susţinut Bac-ul au acceptat sincer şi conştient acest „rău necesar”. A apărut chiar o mişcare a tinerilor în susţinerea schimbărilor în educaţie. Astfel, la sfîrşit de iunie, grupul cu nume sugestiv  „Nu copia!” a lansat campania cu denumire la fel de sugestivă „Aleg să fiu onest!” prin care îndeamnă toţi cetăţenii Republicii Moldova să se unească pentru a sprijini îmbunătăţirea sistemului educaţional, în interesul copiilor noştri şi al generaţiilor viitoare. „Prin această iniţiativă, grupul  „Nu copia!” îşi arată sprijinul faţă de modernizarea învăţămîntului şi cere intoleranţă faţă de copiatul la examene. Sistemul de examinare a fost prea mult afectat de abuzuri şi corupţie, de aceea această stare de lucruri trebuie să se schimbe, pentru că noi nu credem în metode vechi” - această idee lansată de Grup merită să fie citată, chiar dacă cei care au formulat-o încă nu sunt somităţi.

Trei: Zilele trecute, pentru prima dată, am văzut în troleibuz „o pantomimă” de alt sens decît cel obişnuit. O taxatoare a respins categoric biletul restituit de o pasageră „solidară”... Deşi, iarăşi, nu au rostite cuvinte, sper ca taxatoarea să se fi gîndit ca pentru sine aproximativ în felul următor: „Cum să cerem şi cum să obţinem ca guvernanţi, politicienii, tot felul de clanuri şi oligarhi să nu fure, dacă noi cei cu Biletul le dăm dezlegare? Pentru că şi ei nu sînt mai proşti ca noi, ci chiar mai şmecheri: „Voi furaţi biletele, noi furăm bugetele”.

Înţeleg că cercul este vicios, dar trebuie să existe scăpare din el. Poate că „Nu copia” este un început...

Valeriu VASILICĂ, IPN