Noi nu prea știm să fim calmi, să comunicăm pe o tonalitate scăzută, să păstrăm echilibrul în situații de polemică, să renunțăm la răutățile sau plăcerile de moment. Unii dintre noi au moștenit un caracter impulsiv, dar pe majoritatea ne-a făcut impulsivi societatea în care trăim.

Din păcate, nu sîntem o societate prea înțeleaptă. Dacă am fi fost, trăiam altfel și aveam un alt respect, o altă reputație în lume. Nouă ne lipsește tocmai ceea ce le-a permis altor popoare, etnii și grupuri culturale să se afirme într-un mediu concurențial dificil.

Au fost efectuate studii asupra grupurilor etnice de succes din SUA, care arată că există trei trăsături cheie proprii membrilor acestor comunități.

Prima trăsătură este complexul de superioritate,un crez conform căruia grupul din care face parte persoana are o demnitate aparte, e preeminent, e caracterizat de un element excepţional.

A doua trăsătură este anxietatea persoanei, nemulțumirea cu privire la propriile realizări în raport cu succesul grupului. Starea aceasta de insatisfacție alimentează ambiţia și dorința de a atinge perfecțiunea profesională, artistică.

A treia trăsătură este capacitatea de a ține sub control impulsurile, de a rezista tentațiilor nocive. Acest autocontrol se cultivă încă din copilărie, prin disciplină și modele sociale pozitive. Toate aceste trăsături, atunci cînd sînt combinate, îi motivează pe membrii unui grup să investească în sine, să-și planifice viitorul și să demonstreze calitate și performanță.

Or, tocmai aceste trăsături ne lipsesc nouă. Suferim de un complex cronic de inferioritate, ca popor. Totodată, sîntem fuduli și ne considerăm mai presus de ceilalți semeni.

Ah, acest nărav de a fi cu nasul pe sus în raport cu cei din jur, în loc să încercăm să fim superiori în raport cu noi înșine, cu ce am fost cîndva sau sîntem acum. Formula cunoaște-te pe tine însuți să o completăm cu depășește-te pe tine însuți. Să tindem mereu să fim mai buni, mai competenți, mai cizelați. Dar de unde?

Și ne mai lipsește capacitatea de autocontrol. Cînd ni se oferă o libertate absolută, noi ușor alunecăm în destrăbălare absolută. Atașamentul față de ceva sau cineva trece în divinizare, dezacordul trece în ură. Nu avem măsură. Repetăm cu îndîrjire patetică greșelile din trecut. E oare la mijloc ceva ereditar, e un cerc vicios?

Îmi vin aici în gînd strofele neîndurătoare ale lui Vsevolod Ciornei: „...renasc strămoșii noștri-n noi / și iar trăiesc pe nota doi / și-n strănepoți i-așteaptă repetența”. Merităm acest sarcasm.

Dorian FURTUNĂ