Dacia, Alba Iulia și... ”cățeluș cu părul creț”

Autor: Mihai CONȚIU

Crezînd că astfel ”se înnobilează” un pic mai mult, românii au ales, prin corcire cu Roma, să-și denumească Țara România, nu Dacia, așa cum ar fi fost natural, cu profunzimi istorice de netăgăduit, continue. Chiar și limba ar fi putut fi denumită ”dacă”, chiar dacă în limba română mai sunt păstrate circa 160 de cuvinte dacice, potrivit mai multor oameni de ştiinţă, ca Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Haşdeu sau istoricul Ioan Iosif Russu, care s-au dedicat studierii limbilor vechi. Multe dintre cuvintele care se presupune că sunt moștenite din ”limba dacă” sunt folosite astăzi în mod frecvent în vorbirea comună, altele mai sunt rostite doar în unele regiuni ale Țării.

Bogdan Petriceicu Haşdeu, în lucrarea „Etymologicum Magnum Romaniae“, Ioan Iosif Russu, cu studiul „Limba traco-dacilor“, Ariton Vraciu, cu o carte despre „Limba daco-geţilor“, precum şi Grigore Brîncuş în „Vocabularul autohton al limbii române“ compun o listă de aproximativ 160 de cuvinte din limba română actuală, care provin, după toate probabilitățile, din acel grai străvechi, pre-roman. Un argument că aceste vocabule sunt moștenite din ”limba dacă” este acela că ele nu îşi au originea în nici una din limbile cu care româna a avut vreo legătură: latina, greaca, slava, turca, maghiara etc. De asemenea, unele dintre ele pot fi regăsite şi în limba albaneză, o limbă ale cărei izvoare are similitudini cu cele ale limbii tracilor.

De exemplu, sunetul „ă“ este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele „ă“ şi „ş“ au rămas din ”limba dacă”, respectiv iliră, care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera „ş“ a fost limba etruscă, în care „Ş“ era scris „M“. Etrusca însă, nu avea sunetele „b“, „d“ şi „g“.

Datorită alfabetului grec şi cel latin, sunetul „ş“ nu putea fi reprodus în scris, aşa încît au fost preluate cuvinte din limbile ”dacă” şi iliră, în care „ş“ a fost înlocuit cu „s“. Similar, „ă“ din ”limba dacă” a fost înlocuit cu „a“ sau „o“, iar „î“ a fost înlocuit cu „i“, în limbile greacă şi latină. Potrivit specialiştilor, existenţa lui „ă“ în limba română nu poate fi explicată decît prin existenţa acestui sunet în ”limba dacă”.

***

Domnitorii munteni și moldoveni s-au opus cu înverșunare catolicizării în favoarea ortodoxismului. Își imaginează cineva cum ar fi arătat astăzi o Românie catolică? De ce românii nu s-au corcit cu Roma și în credință? 

***

În 1918, românii au ales Bucureștiul, nu Alba Iulia drept capitală a României. Fără să intru în detalii, dincolo de valoarea simbolică, vă imaginați cîte alte chestiuni naționale majore ar fi fost tranșate ireversibil?

***

După 22 Decembrie 1989, românii majoritari au ales sloganul ”noi muncim, nu gîndim”, care este valabil și astăzi.

***

De mici, toți copiii recită bucuroși ”cățeluș cu părul creț”, care ”fură rața din coteț” și comite și un sperjur, pentru că ”se jură că nu fură” deși a fost prins ”cu rața în gură”. La fel se întîmplă și cu poezia ”Zdreanță” a lui Tudor Arghezi, pe care absolut toți copiii o învață la școală, în care drept model este tot un cîine pungaș și hoț. Încă din copilărie, ne delectăm și ne mîndrim cu ”faptele de vitejie” ale haiducilor, despre care, zice-se, furau de la bogați și dădeau la săraci. Aiurea! Mai cumpărau și ei tăcerea unor martori ca să scape de poteră. Tot un fel de haiduci moderni se cred și Plahotniuc, Filat, Ghimpu ori Dumitru Diacov.

***

În prelungirea acestui context îmbîrligat, deloc etic, moral, ca o ”consecință cultă”, marele Vasile Alecsandri a scris celebra baladă fatidică ”Meșterul Manole”. Vă aduceți aminte? Acest Meșter Manole alege un zid părăsit pe care vrea să-l transforme într-o ”monastire pentru pomenire”. Problema era că tot ce construiau meșterii săi ziua se năruia noaptea. Meșterului Manole nici prin cap nu-i trecea să consulte un arhitect și un inginer constructor. În toiul frămîntărilor, după o noapte zbuciumate, Meșterul Manole a avut un vis pe care l-a împărtășit angajaților lui și le-a cerut să-l transpună în realitate – prima dintre nevestele sau surorile lor care ajungea cu mîncare la ei urma să fie zidită deoarece, potrivit ”visului arhitectonic”, numai astfel va fi consolidată ”monastirea”. Ghinionul lui Manole a fost că tocmai soțioara lui, Ana, care era și însărcinată, a ajuns prima cu mîncare la el, iar el, om de cuvînt și meșter priceput fiind, și-a băgat nevasta în zid, ca să-l satisfacă pe stăpînul său, Negru-Vodă.

Recepționîndu-și monastirea, Negru-Vodă i-a întrebat pe meșteri dacă sunt atît de bine pregătiți profesional încît să poată construi o altă monastire ”mult mai luminoasă și mult mai frumoasă”. Cînd aceștia au confirmat că sunt superpregătiți profesional de așa ceva, Negru-Vodă a ordonat oamenilor lui ca ”schelele să strice, scări să le ridice, iar pe cei zidari, zece meșteri mari, să mi-i părăsească, ca să putrezească colo, pe grindiș, sus, pe coperiș”. N-au mai putrezit ei acolo, ci jos, pe pămînt. În naivitatea lor, și-au făcut niște ”aripi zburătoare de șindrili ușoare” și au sărit făcîndu-se una cu pămîntul, adică au murit, împreună cu Manole, în timp ce Ana mai gemea încă în zid.

În consecință, mai are rost să ne mirăm că balada Miorița îi reprezintă pe români mai dihai decît Imnul de Stat? Acestea-s doar cîteva dintre alegerile fatale și majore ale românilor!