ZECE PUDURI DE COMSOMOLIE PESTE UN BUGET DE 2,5 MILIARDE

(Ducă-l, Doamne, ducă-l naiba!...)

Gheorghe Duca vine cu toate cele 160 kg ale sale din slăvita comsomolie sovietică. Chiar dacă, vorba poetului, peste „osînzele mai vechi” adunate la chiolhanurile Partidului s-au adăugat „slăninele mai noi” depuse la festinurile bugetare prilejuite de dărnicia „concurentului” său la Preşedinţia Republicii, Vladimir Voronin, şi (mai încoace) de guvernele democraţilor noştri iubitori a se produce cu „lecţii” în forul academic, el rămîne pe de-a-ntregul un mădular comsomolist exemplar. Cocoţat în vîrful ştiinţei din R. Moldova în urma unor tertipuri demne de Ostap Bender, el a adus aici toate năravurile deprinse din fragedă tinereţe, de pe cînd era încă secretarul organizaţiei tineretului comunist de la Universitatea de Stat din Chişinău. Ce însemna atunci să fii mai marele pe comsomol la o instituţie atît de prestigioasă se ştie ori se poate bănui. „Aparatul” comsomolist fiind ochii, urechile, preşul aşternut sub picioarele partidului şi chiar hîrdăul util în care acesta îşi eliminau dijecţiile, un secretar comsomolist era un ins liber de orice sarcini de învăţămînt. Era prea de ajuns încrederea că tovarăşul e total pe linie, că este alesul de partidul-Tată, ca să ceri de la el să şi mai înveţe ceva! Deci nu mai e nevoie să stărui cîtă carte a făcut Duca. E clar de la sine. Dar se şi vede! Cum numai deschide gura, o prăpastie de întuneric se cască printre bolboroselile sale primare care nici ca cum nu se pot închega într-un început de gînd omenesc. După luările (rare) de cuvînt la şedinţele guvernului, se spune, miniştrii muuuult timp nu pot să scape de nişte obositoare vîjîieli şi dureri de cap. Numai academicienii îl pot suporta imperturbabili şi asta doar datorită faptului că, de cînd a venit Duca la Academie, majoritatea dintre ei au căpătat o deprindere care prieşte sănătăţii: la adunările academice dorm cu ochii deschişi. Aş vrea să amintesc aici încă ceva. Eliberat de îndatoririle fundamentale de student, liderul comsomolist Jora Duca avea însă la Universitate alte însărcinări, care reieşeau direct din statutul comsomolului în cadrul ierarhiei de partid. În faţa partidului comsomolul era un prestator de servicii, uneori de cea mai josnică speţă, precum organizarea petrecerilor, chiolhanurilor, a ceea ce pe timpuri se chema „chestiunea a şasea” cu indispensabilele bacante erotice din final. Nu întîmplător criteriul de selecţie şi de promovare a cadrelor comsomoliste ţinea, în temei, de capacitatea acestora de a ghici şi a satisface cu promtitudine orice poftă, orice dorinţă a mahărilor de mai sus. Cu cît mai zelos şi mai fără scrupule faţă de orice principii morale se arăta cel pornit pe drumul unei cariere comsomoliste, cu atît şansele sale de a fi promovat erau mai mari. Avansarea pe scara ierarhică era direct proporţională cu partea de ticăloşenie şi nemernicie demonstrată într-un exerciţiu zilnic de aşternere la picioarele şefilor mai mari.

Acolo tînărul Gheorghe Duca a învăţat arta de slugă bătrînă.

Acolo a deprins el meseria de a umbla, cu toate cele zece puduri ale sale, ca un titirez pe clapele unui pian, de la un fund politic la alt fund politic, pupînd unde pînă mai ieri ce a scuipat, scuipînd unde dimineaţă a lins în văzul întregii lumi sau făcîndu-le pe amîndouă odată, în alternanţă, în dependenţă de ce uşă se deschide sau ce voce se aude prin preajmă. Această lecţie însuşită în tinereţe i-a prins bine încoace, cînd în politica moldovenească în locul agrarienilor vin comsomoliştii săi de odinioară. Gheorghe Duca, „profesor” din 1990, pe cînd nu avea nici un doctor susţinut la activ şi deci nici o şansă să se facă profesor şi cu o diplomă pe care nu a văzut-o nimeni (există oare ea cu adevărat?), „savant” cu cîteva articolaşe, mai multe publicate prin „Tînărul leninist” şi „Scînteia leninistă”, s-a lipit în 1998 de echipa foştilor săi colegi de comsomol în frunte cu Braghiş, făcîndu-se fulgerător deputat, şef de comisie parlamentară şi academician. Apoi, la primele adieri ale schimbărilor politice, îl părăseşte pe Braghiş şi se face ventuză la buca lui Voronin, ţinîndu-i acestuia strîns izmenele în mînă cu neasemuitu-i zel de slugă bătrînă. Astfel, ajunge rapid ministru, preşedinte al Academiei, lăsîndu-se „încercat” chiar şi într-un spectacol penibil de cea mai joasă speţă morală, consimţind să joace „ca candidat” (am scris deja: cacafoniile sînt obligatorii în contextul lui Duca!) la preşedinţia republicii din partea Partidului Comuniştilor alături de boss-ul acestora. Acest gest de supremă slugărnicie i-a deschis drumul către „reforma” Academiei şi bugetul de stat. Reforma a făcut-o în cel mai pur stil comsomolist, greblînd tot ce se putea grebla de pretutindeni, trăgînd sub propria-i persoană instituţii, împuterniciri, pîrghii ce ţin de luarea deciziilor în domeniul ştiinţei (mai ales a celor cu caracter logistic). Astfel, s-a ajuns că azi Academia de Ştiinţe este un fel de stat în stat, un minister cu un buget mai mare decît Ministerul Apărării, o piramidă egipteană şi o gaură neagră care în cei opt ani de preşedinţie a lui Duca a înghiţit peste 2,5 miliarde de lei. O sumă fabuloasă, împărţită de Duca arbitrar şi samovolnic, după bunul său plac, fără a ţine seama de necesităţile reale şi de eficienţă, urmărindu-şi doar propriile interese: ciupeli grase transferate în conturi din Occident (intrăm în Europa, nu?...) ori investite în imobile, măriri de buget pentru subdiviziunile academice cu directori loiali conducerii academice „de vîrf”, prime exagerate pentru cei apropiaţi, construcţii capitale aiurea. Aş menţiona printre construcţii biblioteca-gigant începută şi îngheţată la jumătate din lipsă de fonduri, întruchipare a grandomaniei comsomoliste şi monument al Prostiei Omeneşti, şi, neapărat, universitatea şi liceul Academiei, care nu au o altă justificare decît faptul că rector este soţia sa Maria Duca, făcută între timp şi ea academician(kă), savantă de renume mondial, după un exemplu bine cunoscut de toată lumea prin părţile noastre. Treaba cu biblioteca-gigant este pe de-a dreptul curioasă, dacă ne uităm cu cîtă zgîrcenie şi cît de aleatoriu se completează fondurile de cărţi şi reviste ale bibliotecii academice. E curioasă pentru un om normal şi revoltătoare pentru un intelectual, dar normală pentru un titirez (fie şi de 160 kg) comsomolist pus mereu pe gesturi de epataj, care vrea mereu să producă impresie, să seducă imediat, nu să convingă prin lucruri temeinice, bine gîndite şi bine făcute.

Cu aceste ultimele constatări am revenit iar la năravurile cu care l-a împodobit pe Gheorghe Duca slăvita sa tinereţe comsomolistă, la pornirea de a compromite orice iniţiativă (chiar şi cele mai nobile şi mai serioase) la o banală „măsură”, o „zarniţă” zvăpăiată, un spectacol pentru ochii cuiva de care depinde „strălucirea”, confortul şi stabilitatea postului său. Nefiind savant adevărat, adică un cercetător dat cu munca şu cu cartea, Duca şi-a folosit la maximum pîrghiile funcţiei ce o deţine şi… în zece ani a ajuns de la cîteva prizărite publicaţii la 70 de manuale şi monografii, 150 de brevete şi invenţii şi 1500 articole în reviste internaţionale şi naţionale. Un geniu de Copăceni, nu altceva! Sau, mai degrabă, săracii negrii ai Academiei!!! Să ne mai mirăm atunci că unii dintre ei, supăraţi şi lehămătuiţi de această muncă ingrată, i-au mai băgat ilustrului „jeniu” (am transcris întocmai dicţia sa acum cinci ani moldovenească, acum românească) şi cîteva sute (posibil, chiar mii: surprizele urmează a mai veni) de pagini pur şi simplu copiate de pe ici, de pe acolo. De adăugat că lîngă acest morman de învăţat într-un răstimp şi mai scurt a crescut cu aceleaşi metode şi făcături, alături de el, în chiar casa (şi, putem zice, patul) lui Gheorghe Duca, ca pe drojdii, şi o grămadă de savantă, soţie-sa Maria Duca. Iar acum se ridică vijelios pe scara academică o bună prietenă care uneori îi ţine de urît în călătoriile sale prin străinătăţi şi pe umerii căreia bietul academician îşi poate odihni capul ori de cîte ori şi-l simte greu de somn, de băutură ori de grijile conturilor şi imobilelor sale. Şi pentru aceasta a lucrat o bună bucată de timp întreg personalul bibliotecii academiei, unde pînă nu demult a fost directoare, traducînd, ajustînd, legînd tei de curmei şi adunînd într-o teză distinsă anul acesta cu premiul „Grigore Vieru”. Săracul Crigore Vieru! Cu ce-o fi păcătuit el că i se tot terfeleşte atîta numele de Academia moldovenească? Trecem peste faptul că doamna respectivă este chiar autoarea articolului despre „limba de stat” (moldovenească) dintr-o „Enciclopedie” nălucă, care a mîncat 12 milioane lei din bugetul Academiei, şi care a fost publicată într-un tiraj de tocmai… o sută de exemplare, şi menţionăm că un alt ilustru deţinător al acestui prestigios (mai putem oare să-l numim aşa?) premiu este… tot un plagiator, Vasile Bahnaru.

Ca orice ins care a parvenit prin diferite măsluiri şi intrări pe din dos, Gheorghe Duca este ahtiat de diferite distincţii, titluri, premii, gramote, diplome, pe care le cerşeşte sau le cere cu o insistenţă de tupeist şi o lipsă totală de ruşine ori de unde. Şi în această patimă de a aduna şi a-şi împodobi mormanul de neant cu recompense pentru nişte merite fictive recunoaştem ecoul tinereţii sale comsomoliste. A pune un brusture invoalt peste ceva urît mirositor era practica obişnuită a socialismului multlateral dezvoltat. Atîta doar că nu ştiu cum va mai arăta, de exemplu, Ordinul Republicii pe pieptul unui om cu merite reale după fulminantele deconspirări de plagiator a „cavalerului” acestui ordin, Gheorghe Duca. Mă gîndesc şi la Academia Română, al cărei membru de onoare este el. Cum s-o fi simţind şi care va fi oare reacţia celor care au înnobilat cu onoarea unei instituţii atît de prestigioase putoarea a 10 puduri de comsomolie sovietică? E o întrebare bună şi pentru guvernul nostru: va mai suporta oare în sînul său un plagiator dovedit, unul prins că a furat cu japca din munca intelectuală a altuia? Nu mai zic nimic de învinuirile grave de deturnări de fonduri ce i se aduc lui Duca. Cu de-aceştia vrea dl. prim ministru Iurie Leancă să ne ducă în Europa? Ce ziceţi, dle Iurie Leancă? Spuneţi ceva!

Cineva, se vede că din „comanda” acestui Ostap Bender al ştiinţei moldave, scrie într-un comentariu pe net: „Mass-media tot caută în buzunarele fiecărui om, mai ales ale celui care are o poziţie socială mai înaltă…şi unica explicaţie, pe care o găsesc, este invidia umană. Tot mă întreb, oare dacă omul care are creier şi putinţă, nu are drepturi asupra bunurilor?”. Auziţi vorbă? – creier şi putinţă la Duca! De creier n-am să vorbesc. E destul să deschidă gura, că imediat se vede cum năboieşte substanţa intelectuală din el. În ceea ce priveşte însă putinţa, putirinţa ar mai veni, aici nu pot să tac. „Forţa” de savant s-a văzut cît este. Un plagiator şi un profitor de munca altcuiva. Putinţa de a inventa scheme ca să fraudeze bugetul destinat ştiinţei noastre… e o chestiune asupra căreia, cred, se vor apleca instituţiile abilitate ale statului ca să dea un răspuns pe potrivă. Mai rămîne putinţa sa în treburile de administrare a ştiinţei. Ei, iată aici, de cînd a venit Gheorghe Duca la Academie, e o veselie neîntreruptă. Într-un interviu, o colegă remarca recent la el „calităţi de showman deosebite, dar şi teatrale”. „Este o persoană care intră foarte repede în contact, mai adauga ea. – Are şi talentul de a-şi lega foarte repede prietenii.” Dacă intratul fără săpun în orice gaură este un talent de a lega prietenii, nu avem nimic a obiecta. Dar în privinţa priceperilor sale deosebite de showmen, trebuie de spus că şi aici e şcoala comsomolului, acea deprindere de a înlocui munca grea şi responsabilă cu focuri de artificii şi aparenţe de activitate, de a substitui distincţia meritului academic cu fracul şi papionul de academician, de a face din „sala azurie” a Academiei, care s-a vrut să fie un altar al ştiinţei, un teatru unde să se producă diferite mărimi (sau micimi) politice cu idei năstruşnice de genul „A treia cale pentru Moldova”. Trec peste acele zise "coffe braik" organizate de el la Academie, cu cognac, şampanie şi vinuri pentru care se cheltuie sume considerabile de provenienţe ilicite şi nedocumentate, care nu sînt decît replici ale acelor binecunoscute „chestiuni a şasea” atît de dragi organizatorului lor de pe timpuri, cu care azi Gheorghe Duca îi măguleşte pe academicieni, poate îl mai votează o dată. Nu pot însă să nu amintesc aici de alte iniţiative „teatrale” ale sale, cea mai proaspătă şi cea mai urît mirositoare fiind propunerea de a se ridica în faţa Academiei Monumentul Limbii Române. Sînt convins că cel mai glorios monument pe care un preşedinte de Academie ar putea să-l ridice limbii române este să vorbească şi să scrie (el personal, nu bieţii de negri plătiţi din bugetul statului) cît mai fluent şi cît mai corect româneşte. Or, Gheorghe Duca nu are nici putinţa şi nici dorinţa să facă acest lucru. În schimb, în prag de alegeri, fără a consulta guvernul şi primăria, fără nici un fel de aprobare sau confirmare de finanţare a proiectului de undeva, porneşte un tămbălău „patriotic”, o acţiune de genul celora despre care, de obicei, se spune „un nebun aruncă o piatră şi zece n-o pot scoate”, cu singurul scop. L-a interesat cu adevărat monumentul? Nu, desigur. Important a fost un spor de lustru „patriotic” peste cele 10 puduri de comsomolie slăjită.

Astăzi putem spune cu tristeţe că ştiinţa moldovenească agonizează lent şi ireversibil. În prim plan s-au impus aparenţele, lustrul, show-l, demagogia, cu care Gheorghe Duca acoperă vastele şi încrîngănatele sale reţele de găinării şi funciara sa impotenţă intelectuală şi managerială.

Ion BERLINSKI

Socialmai mult
18.11.18 - 16:49
18.11.18 - 14:49
18.11.18 - 00:56
17.11.18 - 16:30
17.11.18 - 16:28
17.11.18 - 16:21
17.11.18 - 16:20
17.11.18 - 13:09
16.11.18 - 20:12
16.11.18 - 19:04
16.11.18 - 16:05
16.11.18 - 16:04
16.11.18 - 13:40
15.11.18 - 17:34
15.11.18 - 15:10
15.11.18 - 15:09
15.11.18 - 11:43
15.11.18 - 11:40
14.11.18 - 18:22
14.11.18 - 18:01