Unde a dispărut aprigul unificator George Simion?

Decesul electoral al unionismului în Republica Moldova a scos la iveală faţada meschină şi cinică a acestui curent diversionist şi bine retribuit. Toţi cei care s-au erijat în mari corifei ai unirii Republicii Moldova cu România au cam avut cîte ceva de cîştigat din asta. Doar ţipălăii captivi din stradă au rămas la fel de cocoşaţi de foame şi de nişte false iluzii pe care nici ei nu le-au priceput vreodată.

Pe segmentul politic, ca să-i numim doar pe cîţiva, au fost Iurie Roşca, care a părăsit coşmelia după ce i-a înţeles poate mai bine dedesubturile, profitorii Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă, „eterna” Vitalia Pavlicenco, care recent a ieşit la pensie unionistă, iar mai nou puzderia de lideri de partiduţe unioniste care au participat la alegerile locale separat, căci nu se pot uni între ei cu nici un chip, darămite să unească cele două ţări.

În zona elitei intelectuale locale, au tropăit benefic prin unionism pînă li s-a acrit şi şefilor de la Bucureşti de ei, ca şi de politicieni, de altfel, „nemuritorul” Dabija, infatigabilul şi alunecosul Valeriu Matei, Mihai Cimpoi, fostul lider comsomolist Ion Hadîrcă, care este activ şi acum, în Parlamentul României, din partea unui partid românesc la fel de românesc cum era fostul PCUS al RSSM, şi alţii cărora nu mai merită să le dăm numele.

Demn de remarcat e că Bucureştiul nu a avut niciodată capacitatea, viziunea de a identifica aici un lider onest şi constant, ci doar inşi de ocazie. Asta înseamnă că Bucureştiul a tratat unionismul ca pe o afacere profitabilă, ceea ce am şi demonstrat de-a lungul anilor, şi, în consecinţă, şi-a sortat lideri locali coruptibili şi compatibili cu noile, permanentele reconfigurări „de piaţă unionistă profitabilă şi destabilizatoare” în Republica Moldova. Cea mai mare ţeapă şi escrocherie dureroasă pentru moldoveni a tras-o moldovenilor Centrala de la Bucureşti prin susţinerea tandemului Chirtoacă-Ghimpu pînă în 2013 şi, mai ales, prin alianţa „unionistă” a guvernanţilor social-democraţi cu Statul mafiot controlat de către Plahotniuc.

Privitor la „capetele gînditoare în ale unionismului”, Bucureştiul a fost constant în păstrarea aceloraşi „experţi pe acest spaţiu”, aşa cum sînt Dan Dungaciu, Iulian Chifu, Petrişor Peiu şi alţi cîţiva, permiţînd afirmarea treptată şi a altora ale căror nume sînt deja cunoscute de mai mult timp. Dar şi, desigur, afirmarea unui grup restrîns de moldoveni „bine instruiţi ideologic şi identitar în tiparele doctrinare ale limbii române şi istoriei românilor” drept Evanghelii ale unei închipuite Biblii universale.

Impunerea unor lideri politici români aici pe post de stegari ai unionismului a început odată cu Preşedinţia lui Băsescu, cu el în frunte. Cel mai zgomotos, activ şi extrem de vizibil în România şi Republica Moldova a fost George Simion şi a sa misterios dispărută din spaţiul public Platformă Unionistă Acţiunea 2012. Simion ajunsese chiar să devină un caz juridic interstatal. Între timp, a dispărut ca măgarul în ceaţă. A fost cumva retras la Centrală, după ce a eşuat în tentativa lui de a deveni, singular, un alt europarlamentar român, în paralel cu Băsescu şi Tomac?

Logica ne demonstrează că dacă ar fi fost un activist unionist sincer, independent şi pentru care unirea celor două ţări ar fi fost „idealul vieţii lui”, atunci prezenţa lui în contextul alegerilor locale din Republica Moldova ar fi trebuit să se facă simţită din plin, măcar din România, indiferent de restricţia avută de a păşi aici. Nu s-a făcut auzit măcar susţinînd vreunul din candidaţii la Primăria Chişinăului care se autodeclară unionişti. Parcă nici nu a existat. Ca să vedeţi cine poartă în traistă „idealurile unioniste”!

Unionismul a fost întotdeauna şi încă mai este o afacere strictă a serviciilor secrete româneşti, cu conexiuni la politicienii români ocazionali şi interesaţi de dividende electorale, cum este Băsescu. Unionismul a eşuat definitiv şi şi-a trădat adevărata mască cinică, destabilizatoare în interiorul Republicii Moldova şi dăunătoare, în fond, moldovenilor din clipa în care „a fost privatizat” de către Plahotniuc (am mai scris despre aceasta!) sub asistenţa „pertinentă şi decizională” a fostei guvernări penale social-democrate de la Bucureşti. Şi, fireşte, cea a aceloraşi servicii secrete româneşti care „administrează Dosarul Basarabia, pămînt românesc”.

Nici nu vreau să stau ca să număr toate partidele unioniste căpuşă de la Chişinău, căci despre unionism se vorbeşte doar în Capitală, pentru că aici se învîrt banii grei ai acestei afaceri, întrucît în restul ţării oamenii îşi văd de necazurile lor cotidiene, fără să aibă habar cu ce se mănîncă unionismul, avînd cu totul şi cu totul alte griji decît preocupări pentru limba română şi istoria românilor.

În final, ţinînd seamă de cele arătate mai sus şi tot probate de subsemnatul de ani şi ani, ţin să notez interogaţiile obsesive ale unor moderatori de televiziune legate de limba română. Cei mai mulţi dintre cei care fac atîta caz de „denumirea corectă” a limbii vorbite aici vorbesc o limbă română agramată şi calchiată după rusă de tot rîsul. Astfel, după ce Ion Ceban a cîştigat alegerile pentru funcţia de primar al Chişinăului, am auzit cel puţin doi moderatori de televiziune care, cu o insistenţă de-a dreptul insolentă, îl tot somau pe Ceban să le spună în ce limbă vorbeşte, de parcă acest lucru ar fi o chestiune fundamentală în administrarea Primăriei. Cu decenţă, Ceban le-a explicat că fiecare are dreptul să-i spună cum vrea limbii pe care o vorbeşte, fie română, fie moldovenească, specificînd că el îi zice „moldovenească”, aşa cum este stipulat în Constituţie, de altfel.

Aceşti „procurori şi avocaţi ai limbii române” tot invocă Declaraţia de Independenţă şi Hotărîrea Curţii Constituţionale potrivit căreia denumirea corectă este „limba română”, ignorînd cu desăvîrşire că, în realitatea practică şi legislativă, Constituţia este documentul suprem al oricărei naţiuni, iar în Constituţia Republicii Moldova este stipulată „limba moldovenească”. A cîta oară să repet că este vorba despre un politonim, fie în cazul „moldovenească”, fie „română”?

Pe de altă parte, aceşti „procurori şi avocaţi ai limbii române” demonstrează cît de mult au rămas captivi perioadei în care Chirtoacă a administrat atît de destrăbălat Capitala. În acea perioadă de 10 ani, problemele administrative ale Chişinăului abia dacă erau băgate în seamă şi rezolvate, iar asta deoarece prioritare pentru acest primar de penibilă amintire erau manifestările populiste în favoarea limbii române şi a istoriei românilor. În urma lui a rămas un Chişinău în ruine, iar limba română şi istoria românilor sînt doar în „ospeţii ocazionale”, căci nu se simt bine pe pămînt străin!

Mihai CONŢIU