„Cerşitul nu era o soluţie, aşa că am început să fur”

M-am născut şi am crescut în Coreea de Nord. Deşi familia mea s-a luptat constant cu sărăcia, nu am fost lipsit de dragostea şi afecţiunea părinţilor mei, dat fiind faptul că eram singurul lor fiu şi cel mai mic dintr-o familie cu doi copii. Apoi marea foamete a început în 1994. Aveam patru ani. Mă duceam împreună cu sora mea să adunăm lemne de foc. Începeam la 5 dimineaţa şi veneam acasă după miezul nopţii. Rătăceam pe străzi căutînd mîncare, şi îmi amintesc că odată am văzut un copil ţinut în spate de mama sa, mîncînd cartofi şi am vrut sa-i fur cartofii.

Foamea înseamnă umilire şi deznădejde. Un copil înfometat nu se gîndeşte la politică şi libertate. În ziua în care am împlinit 9 ani, părinţii nu mi-au putut oferi nimic de mîncare. Chiar dacă eram doar un copil, simţeam durerea din inimile lor.

Peste un milion de oameni au murit de foame în Coreea de Nord la acea vreme şi în 2003, cînd aveam 13 ani tatăl meu a murit şi el. Mi-am văzut tatăl, cum s-a stins încetul cu încetul. În acelaşi an, mama mea a dispărut într-o zi, iar apoi sora mea mi-a spus că va merge în China să cîştige bani, dar că se va întoarce curînd cu bani şi mîncare. Din moment ce nu fusesem niciodată despărţiţi şi credeam că vom fi împreună tot timpul, nici n-am îmbrăţişat-o cînd a plecat. A fost cea mai mare greşeală din viaţa mea. Dar, repet, nu ştiam că despărţirea urma să fie de lungă durată. Nu mi-am mai văzut sora de atunci.

Am devenit dintr-odată un orfan fără adăpost. Viaţa a devenit foarte grea, dar foarte simplă. Tot ce speram era să găsesc o bucată de pîine în tomberon. Dar nu se poate supravieţui aşa. Am realizat că cerşitul nu era o soluţie, aşa că am început să fur din cărucioarele din supermarketuri. Uneori făceam cîte o muncă scurtă în schimbul hranei. Într-o iarnă am petrecut 2 luni muncind într-o mină de cărbuni la 33 de metri sub pămînt, fără nici un fel de protecţie.

Munceam 16 ore pe zi. Nu eram singurul. Mulţi orfani îşi cîştigau existenţa în felul acesta, sau mai greu. Cînd nu puteam adormi din cauza gerului sau a foamei speram că în dimineaţa următoare, sora mea va veni să mă trezească şi îmi va da mîncarea preferată. Acea speranţă mă ţinea în viaţă. Nu mă refer la o speranţă mare, ci la acea speranţă care mă făcea să cred ca în următorul tomberon voi găsi pîine, chiar dacă de obicei nu găseam. Dar dacă n-aş fi crezut asta, n-aş mai fi încercat şi aş fi murit. Speranţa mă ţinea în viaţă. În fiecare zi îmi spuneam că oricît de greu ar fi, trebuia să trăiesc.

După 3 ani în care am aşteptat ca sora mea să se întoarcă, am hotărît să mă duc în China s-o caut. Am realizat că nu mai puteam trăi mult în felul acela. Ştiam că drumul va fi riscant, dar eu oricum duceam o viaţă riscantă. Aş fi putut muri de foame în Coreea de Nord ca tatăl meu, sau aş fi putut măcar să încerc să duc o viaţă mai bună fugind în China.

Ştiam că mulţi oameni încercaseră să treacă graniţa în China în timpul nopţii, pentru a nu fi văzuţi. Poliţiştii de frontieră din Coreea de Nord adesea împuşcau oamenii care încercau să treacă graniţa ilegal. Soldaţii chinezi îi prindeau pe cei care încercau să fugă şi îi trimiteau înapoi în Coreea de Nord, unde erau aspru pedepsiţi. Am hotărît să trec graniţa în timpul zilei, pentru că, în primul rînd, eram încă un copil şi îmi era teamă de întuneric, iar în al doilea rînd, pentru că ştiam că riscam mult. Din moment ce puţini oameni încercau să treacă graniţa în timpul zilei, m-am gîndit că aş putea să trec fără să fiu văzut.

Am reuşit să ajung în China pe 15 Februarie, 2006. Aveam 16 ani. Credeam că îmi va fi mai uşor în China, din moment ce acolo era mai multă mîncare. De asemenea, credeam că mai mulţi oameni mă vor ajuta. Dar a fost mai greu decît în Coreea de Nord, pentru că nu eram liber. Îmi era tot timpul teamă să nu fiu prins şi trimis înapoi.
Printr-o minune, cîteva luni mai tîrziu, am cunoscut pe cineva care avea un adăpost subteran pentru Nord-coreeni, şi care mi-a dat voie să locuiesc acolo. Pentru prima oară după mulţi ani luam mese regulate. Mai tîrziu în acel an, un activist m-a ajutat să plec din China, să mă merg în Statele Unite.

M-am dus în America fără să ştiu o boabă de engleză, cu toate acestea, asistentul meu social mi-a spus că trebuie să merg la liceu. Chiar şi în Coreea de Nord, eram un elev de nota 4. (Rîsete) Abia am terminat şcoala primară. Îmi amintesc că mă băteam la şcoală de mai multe ori pe zi. Manualele nu erau jucăriile mele, nici biblioteca – locul meu de joacă. Tatăl meu a încercat din greu să mă motiveze să studiez, dar nu a reuşit. La un moment dat, tata a renunţat. A spus: „Nu mai eşti fiul meu”. Aveam doar 11 sau 12 ani, dar m-a durut teribil. Chiar şi aşa, motivaţia mea nu s-a schimbat înainte ca el să moară. Era ridicol că în America mi-au spus că trebuie să merg la liceu. Nu mă dusesem nici măcar la gimnaziu. Am hotărît să mă duc, pentru că mi s-a cerut, fără să mă străduiesc prea mult.

Dar într-o zi, cînd am venit acasă, am văzut că mama mea adoptivă gătise aripioare de pui la cină. În timpul cinei, am vrut să mai iau o aripioară, dar am realizat că nu erau destule pentru toţi; aşa că am renunţat. Când m-am uitat în farfurie, am văzut că tata mi-o dăduse pe a lui. Eram atît de fericit! M-am uitat la el, s-a uitat la mine cu căldură, dar nu a scos un cuvînt. Deodată, mi-am adus aminte de tatăl meu biologic.

Micul gest de dragoste pe care tatăl meu adoptiv l-a făcut mi-a amintit de tatăl meu biologic, care şi-ar fi împărţit cu bucurie mîncarea cu mine chiar dacă era înfometat. Eram copleşit de faptul că eu aveam atîta mîncare în America, iar tatăl meu murise de foame. Singura mea dorinţă în acea seară era să-i gătesc o masă şi totodată mă gîndeam la ce aş mai fi putut face să-l onorez. Răspunsul a fost promisiunea să învăţ din greu să primesc o educaţie bună în America ca să onorez sacrificiul său. Am luat şcoala în serios, şi pentru prima oară în viaţa mea am primit un premiu pentru excelenţă academică. Am terminat primul semestru cu rezultate deosebite. Acea aripioară de pui mi-a schimbat viaţa.

Speranţa e ceva personal. Speranţa nu ţi-o poate da nimeni. Trebuie să alegi să crezi în puterea de a spera. Trebuie să reuşeşti asta singur. În Coreea de Nord am reuşit asta singur. Speranţa m-a adus în America. Dar în America nu ştiam ce să fac, pentru că aveam această libertate copleşitoare. La acea cină, tatăl adoptiv mi-a arătat drumul pe care trebuie să-l urmez şi mi-a dat un ţel să trăiesc în America.
N-am ajuns aici singur. Aveam speranţă, dar speranţa în sine nu-i de ajuns. Mulţi oameni m-au ajutat să ajung aici. Nord-coreenii se luptă din greu să supravieţuiască. Trebuie să se forţeze să supravieţuiască, să aibă speranţa că vor supravieţui, dar nu pot reuşi fără ajutor.

Acesta e mesajul meu pentru voi: Speraţi şi ajutaţi-vă unul pe altul! Viaţa poate fi grea pentru oricine, indiferent unde trăieşti. Tatăl meu adoptiv nu a intenţionat să-mi schimbe viaţa. În acelaşi fel şi voi puteţi schimba viaţa cuiva chiar şi cu o mică dovadă de dragoste. O bucată de pîine poate să-ţi potolească foamea, şi dacă speri, vei găsi pîinea care să te ţină în viaţă. Cred cu tărie că dovada voastră de dragoste şi afecţiune poate salva viaţa altui Joseph şi a altor cîteva mii de Joseph care încă speră să supravieţuiască.

Capital.ro