Haos şi ordine în geopolitică

Teoria Haosului este o construcţie matematică relativ recent introdusă pe scena teoretică a ştiinţelor exacte şi naturale, în 1960, de către matematicianul Edward Norton Lorenz, acelaşi care a punctat termenul de “efectul fluture”. Principala supoziţie a acestei teorii este faptul că indică proprietatea de sensibilitate la condiţii iniţiale a unui sistem fizic. Astfel, chiar şi o aproximare sau trunchiere infinitezimală a unor valori incipiente ale sistemului, precum temperatura unei mase de aer sau repartizarea spaţială a moleculelor de aer, prin proverbiala “bătaie a unei aripi de fluture”, poate să provoace schimbări dramatice în evoluţia sistemului relativ la evoluţia aceluiaşi sistem în lipsa menţionatei aproximări, în acest exemplu prin apariţia unui uragan ca rezultat al respectivei bătăi.

Acest fenomen observat şi experimentat, se aplică şi în cazul sistemelor fizice deterministe, care sînt condiţionate exclusiv de input-ul iniţial şi nu de evenimente aleatoare care apar pe parcursul evoluţiei sistemului. Este un antagonism pentru teoria deterministă a lui Laplace, aşa numitul “demon al lui Laplace”. Acesta îşi sintetiza teoria în lucrarea „Un eseu filosofic despre probabilităţi” astfel: “Putem privi prezenta stare a universului ca fiind efectul propriului trecut şi cauza propriul viitor. Un intelect, care la un moment dat ar cunoaşte toate forţele care pun în mişcare natura şi toate poziţiile tuturor componentelor din care este făcută natura, dacă acest intelect ar fi suficient de vast pentru a submite aceste date analizei, ar îmbrăţişa într-o singură formulă mişcarea celor mai mari corpuri din univers si a celor mai mici dintre atomi; pentru un astfel de intelect nimic nu ar mai fi incert iar viitorul, la fel ca trecutul, ar fi prezent in faţa ochilor săi.”

Această teorie hrănea o viziune ordonată, determinată a viitorului. O întelegere matematică profundă corelată cu o putere computaţională pe măsură erau soluţia tuturor problemelor fundamentale care afectau societatea umană sau care se prefigurau la orizont. Aplecarea matematicianului Henri Poincaré asupra problemei celor trei corpuri celeste, care bîntuise fizica newtoniană, a deschis cutia Pandorei cu privire la existenţa haosului ca şi concept matematic. Teoria haosului a avut un impact profund asupra preceptelor fundamentale ale gîndirii umane, precum şi în alte domenii conexe matematicii: fizica sau economia.

Împletiturile teoretice dintre adevărurile relevate de această nouă teorie şi construcţiile existente în geopolitică şi în arena politicii externe sînt extrem de complexe, fiind descoperit şi abordat doar vîrful unui aisberg ce poate reprezenta baza de plecare pentru un nou curent de gîndire şi un nou izvor de idei în acest domeniu.

Mergînd pe gîndirea lui Laplace expusă mai sus, în ştiinţa politică se poate trece, printr-un efort de imaginaţie, de la un sistem simplu, precum un pendul oscilant, la un stat angrenat în suprasistemul internaţional. Se poate observa destul de usor, printr-o simplă reiterare a unor evenimente majore din istoria recentă, cum un sistem naţional sau chiar sistemul global, au fost influenţate de factori aparent insignifianţi raportaţi la masa variabilelor iniţiale şi la magnitudinea evenimentelor ce s-au desfăşurat ulterior. Revoluţiile spontane iraniene din 1978-1979, crearea blocului comunist pornind de la redactarea lui Karl Marx a cărţii “Das Kapital”, declanşarea Marelui Război de la atentatul asupra arhiducelui Franz Ferdinand din Sarajevo, 28 iunie 1914, toate sînt exemple de cum un eveniment minor în scară relativă poate declanşa evenimente majore, care schimbă ireversibil evoluţia macrosistemului internaţional.

Scopul acestui articol nu este unul de iluminare asupra bidirectionalităţii dintre o ramură matematică şi adevărurile geopolitice. Scopul acestui articol este de a exemplifica această posibil profundă legatură prin expunerea a trei cazuri în care bătăile aripilor unui fluture au declanşat uragane geopolitice, care ne-au schimbat realitatea într-un mod fundamental.

Richard Sorge – fluturele japonez

Importanţa acţiunilor spionului GRU, Richard Sorge, nu poate fi subestimată în niciun fel de orice analiză serioasă a evenimentelor care compun tabloul conflagraţiei mondiale dintre 1939 şi 1945. Simplul fapt că putem încadra războiul în acest interval temporal i se poate datora acestui comunist pursînge născut în sudul Caucazului, în Baku.

Pentru a-l înţelege pe Sorge şi modul în care el poate constitui un caz în teoria haosului în context geopolitic trebuie să explicăm rădăcinile copilăriei sale şi experienţele din Primul Război Mondial. Născut la 4 octombrie 1895 în sudul Rusiei dintr-un tată german şi cu un bunic din partea acestuia care avea legături profesionale cu Karl Marx, micul Richard a fost expus la “Das Kapital” de la o vîrstă fragedă. Evenimentele convulsive care cuprindeau Imperiul Țarilor urmau să aibă un efect profund asupra lui şi asupra ideologiei care îi fusese inoculată. Participă la luptele crîncene de pe frontul de vest şi în urma impactului cu un şrapnel îşi fracturează ambele picioare şi este condamnat la o lungă convalescenţă pe care o foloseşte pentru a devora literatura despre teoria comunistă. Se întoarce în Germania natală a tatălui său, unde obţine un doctorat în ştiinţe politice la Universitatea din Hamburg.

Această combinaţie puternică de spirit revoluţionar, credinţă în cauza comunistă şi în filonul ei ideologic central, precum şi o minte luminată completată de o personalitate magnetică l-au adus în atenţia Cominternului, care l-a transferat la Moscova pentru instruire la şcoala superioară de partid. Aici demonstrază o predispoziţie lingvistică ieşită din comun, învăţînd să vorbească fluent engleza şi franceza, adăugînd ulterior chineza şi japoneza. Un viitor stralucit în organizarea partidului în Europa Occidentală i se prefigura. Numai că Jan Berzin, strălucitul recrutor şi şef al GRU, a văzut potenţialul pentru munca informativă pe care îl avea Sorge.

Prima misiune este de a reînvia reţeaua de informatori existentă în China. Este trimis la Shanghai, unde în scurt timp reuşeşte să descopere răcirea relaţiilor sino-germane şi apropierea liderilor nazişti de Japonia. În urma acestui succes informativ este numit ca avînd autoritate deplină pe resursele informative din Japonia. Strategia era de a folosi această alianţă de dreapta îndreptată împotriva Uniunii Sovietice pentru a ocoli piedicile şi dificultăţile operative întîlnite de agenţii GRU în Germania nazistă, care prin definiţie era un stat poliţienesc, unde Heinrich Muller, prin al său Gestapo, depunea eforturi semnificative pentru a zdrobi orice urmă de spionaj.

Firea analitică şi organizată a lui Sorge, împreună cu capacitatea de a construi planuri pe termen lung, au generat rezultate. Astfel, prin contactele sale cu vederi comuniste ascunse din eşaloanele superioare ale societăţii nipone, precum şi cu o acoperire forjată prin reîntoarcerea îndrăzneaţă în Germania şi asumarea unui rol de jurnalist nazist înfocat, obţine un post de corespondent german în Tokyo. Leagă o prietenie cu ataşatul militar şi ulterior, ambasador al Germaniei în Japonia, Eugene Ott, care urma să îi dea informaţia care a schimbat cursul istoriei. Guvernul japonez hotărăşte să atace în Pacific pentru a securiza petrolul si cauciucul Peninsulei Malay şi al Indiilor de Est. Armata japoneză Kwantung avea ca strategie a nu se implica în conflict cu forţele sovietice din Extremul Orient pînă cînd Moscova era capturată de Wehrmacht, iar raportul de forţe nipono-ruse să fie de trei la unu.

Această informaţie a ajuns pe biroul lui Stalin în plin asediu al Moscovei de către trupele naziste care a transferat 18 divizii, peste 1.500 de tancuri şi 1.500 de aparate de zbor din Extremul Orient şi Siberia pentru a apăra capitala. Ferocitatea, surpriza, echipamentul termic superior adus de aceste trupe s-au dovedit un punct de cotitură în toată ecuaţia frontului de est. Pe lîngă consecinţele strategice pur militare, această contraofensivă a avut şi efectului demiterii de către Hitler a unor ofiţeri superiori din Comandamentul german, notabil fiind Heinz Guderian, care protestau împotriva celebrului ordin nr. 39, de păstrare a poziţiilor existente. Această asumare a rolului de planificator în detaliu a lui Hitler a determinat o serie de erori strategice grave care au dus la arborarea secerei şi ciocanului pe Reichstag la 2 mai 1945.

Dacă considerăm sistemul internaţional ca sistemul pe care îl analizăm, iar momentul din care începe analiza evoluţiei va fi preambulul bătăliei pentru Moscova, observăm cum cîteva dintre ipotezele teoriei haosului ies la iveală. Sensibilitatea la condiţiile iniţiale este uşor observabilă. Simpla transmitere a unui set de informaţii despre presupusele intenţii ale guvernului nipon au condus istoria pe un făgaş complet diferit faţă de prospectul ignorării sau eşecul colectării şi redirecţionării ei. Moscova, pe lîngă valoarea strategică enormă ca nod feroviar, centru de putere, producţie şi planificare, precum şi cămin a milioane de oameni, are o valoare simbolică incomensurabilă. În cazul în care Moscova cădea, şansele de redresare sovietică ar fi devenit minime.

O victorie nazistă pe frontul de est sau cel puţin o detensionare ar fi eliberat un uragan asupra Europei de vest, în speţă Marea Britanie. Debarcarea din Normandia, dacă măcar ar mai fi fost de conceput ca efort unilateral american, ar fi avut de înfruntat o rezistenţă mult superioară faţă de ce provocare i-a pus Zidul Atlanticului. Putem să afirmăm cu un grad decent de siguranţă că Europa în acest moment ar fi fost sub pumnul de fier nazist. Și evoluţia teatrului din Pacific s-ar fi desfăşurat semnificativ diferit.

O Germanie eliberată de constrîngeri europene ar fi avut cu siguranţă viziuni globale de tip Weltpolitik, corelate cu cele nipone. Am fi putut asista la Festung America, un scenariu sumbru, în care Statele Unite ar fi fost pusă în faţa unui război pe două fronturi, cu o Germanie revitalizată de resursele sovietice. Acest desfăşurător al posibilelor evenimente care ar fi avut loc fără acţiunile lui Richard Sorge este doar una din infinitele posibilităţi matematice în care sistemul internaţional ar fi putut evolua. Avem o certitudine totuşi că libertăţile şi democraţia care prevalează pe tot mai multe fronturi ar fi avut o şansă mult mai mică să răzbată ca doctrine pentru lumea contemporană.

Oleg Penkovsky – “soldat pentru pace”

Pledoaria pentru corelaţia dintre teoria matematică a haosului şi teoria relaţiilor internaţionale continuă prin prezentarea carierei şi vieţii colonelului GRU, Oleg Penkovsky. Născut la fel ca Richard Sorge în dificila regiune a Caucazului, la 23 aprilie, 1919, Vladikavkaz, Osetia de Nord, urcă pe scara ierarhică a aparatului militar sovietic, demonstrînd un extraordinar devotament şi curaj pe cîmpul de luptă, în războiul ruso-finlandez din 1940 şi în al Doilea Război Mondial ca artilerist, unde în 1944 a suferit o gravă lovitură. Pentru aceste merite în acţiune este recrutat în GRU doi ani mai tîrziu, fiind trimis în zone strategice majore pentru Uniunea Sovietică, precum Ankara, Turcia, sub acoperirea de ataşat militar. Această aparent exemplară împletire a carierei militare cu funcţia de comisar în Partidul Comunist nu avea cum să trădeze ce urma să se întîmple în seara de 12 august 1960 pe un pod din Moscova. Oleg Penkovsky abordează doi studenţi americani cărora le înmînează două plicuri care aveau scris pe ele „pentru CIA”.

Plicurile, deschise la ambasada Statelor Unite din Moscova, conţineau informaţii militare vitale, precum şi o modalitate de comunicare între agenţii americani din baza CIA Moscova şi autoproclamata cîrtiţă din interiorul KGB. Informaţiile au început să curgă într-un ritm constant şi de o calitate excepţională. Accesul său în biblioteca specială GRU din Moscova a generat sute de poze a documente secrete, inclusiv o analiză realistă asupra puterii balistice intercontinentale sovietice care se dovedea a fi mult exagerată de propaganda reuşitelor cosmice, lăsînd să se înţeleagă o vastă superioritate sovietică în acest domeniu, superioritate care nu avea substanţă în realitate. Volumul foarte mare de informaţii a necesitat inclusiv desemnarea unei siguranţe, un agent de legătură dedicat, pe numele de Greville Wynne, care urma să împărtăşească destinul tragic a lui Penkovsky. Apogeul valorii informative a fost atins atunci cînd, dintr-un microfilm ascuns într-o bomboană dată fiicei doamnei Chisholm, soţia unui agent sub acoperire din Moscova, a reieşit faptul că sovieticii amplasau rachete nucleare de rază medie în Cuba, informaţie ce se potrivea cu suspiciunile CIA, date de pozele de rezoluţie mică facute de avionul de spionaj U2 deasupra insulei caraibiene.

Acesta este punctul de cotitură, din care sistemul internaţional şi însăşi existenţa noastră îşi trag substanţa. Momentul divulgării acestei informaţii este critic, deoarece stadiul amplasării facilităţilor de lansare se afla undeva la mijloc. Dacă rachetele ar fi fost operaţionale ar fi generat un răspuns puternic al Americii printr-o invazie a insulei. După cum s-a aflat ulterior, generalul Issa Pliyev avea autoritatea să folosească arme nucleare tactice din clasa Luna fără permisiunea Moscovei. Un răspuns nuclear sovietic la o debarcare amfibie americană ar fi echivalat cu evaporarea Cubei şi declanşarea dezastrului nuclear. De asemenea, faptul că Oleg Penkovsky îi informase pe americani de incapacitatea de lovituri intercontinentale ale Uniunii Sovietice i-a dat lui Kennedy un as în viitorul “meci de poker” de 13 zile dintre el şi Hrusciov. Cu o asemenea informaţie a ştiut că poate să apese pedala pe o confruntare nucleară strategică şi nu a mizat pe o soluţie de invazie, care putea să aibă consecinţe catastrofale.

Din păcate, Oleg fusese deja reperat de KGB, printr-o recrutare mai veche a unui sergent alcoolic pe numele de Jack W. Dunlap, curier la NSA. Acesta a fost arestat pe 22 octombrie 1962, judecat în 1963 şi executat pe 16 mai, acelaşi an. Deşi în jurul colonelului GRU se învîrt multe speculaţii cu privire la natura reală a defectării sale, nu încape îndoială că prin acţiunile sale a reuşit să modifice cursul istoriei. Din nou, observăm o sensibilitate la condiţiile iniţiale. Dacă considerăm în acest caz, momentul zero, luna premergătoare crizei rachetelor, vedem cum acţiunile unui singur om, cu resurse limitate, aflat la mii de kilometri de focarul crizei a reuşit să devieze evoluţia întregului sistem, de la un posibil conflict nuclear devastator la un joc în care Kennedy a ştiut ce cărţi are în mînă Hrusciov. În propriile cuvinte, reuşise să fie un adevărat “soldat pentru pace”.

Klaus Fuchs – omul care a furat bomba atomică

Firul agenţilor de informaţii sovietici care au schimbat cursul istoriei este completat de Klaus Fuchs, născut pe 29 decembrie 1911, în ceea ce se numea atunci Imperiul German, în localitatea Russelsheim, dintr-un tată pastor, profesor de teologie la Universitatea din Leipzig. Dovedeşte o afinitate pentru politica socialistă de la o vîrstă fragedă înscriindu-se în partidul KPD (Partidul Comunist German) la 19 ani. În urma procesului incendiului Reichstag-ului şi a vînătorii de comunişti care luase amploare a fost forţat să plece în exil, în Marea Britanie, Bristol. Acolo îşi continua înaltele studii în vîrful de lance al fizicii teoretice din acel moment, fizica nucleară.

Datorită politicii britanice de internare în lagăre de securitate a cetăţenilor germani de pe teritoriul său, Fuchs este deportat în Quebec, unde îl cunoaşte pe Hans Kahle, un fost luptător comunist în Războiul Civil din Spania şi membru KPD. Acesta face legătura dintre Fuchs şi Jurgen Kuczynski, comunist dedicat, profesor la London School of Economics şi fratele lui Ruth Kuczynski, maior în GRU şi un fost protejat a lui Richard Sorge în operaţiunile sovietice din China. În 1941, la apogeul puterii naziste în Europa, Fuchs căuta avid căi de a susţine bastionul comunismului, Moscova, prin orice fel de mijloace.

I se oferă această ocazie atunci cînd este recrutat pe baza rezultatelor sale academice excepţionale în ceea ce se numea “Proiectul Aliajelor de Țevi”, denumirea codificată a programului britanic atomic, integrat în efortul Aliat de a dezvolta capacităţi militare nucleare. Colaborînd cu Ruth Kuczysnki, care a realizat partea de curierat prin celebra metodă a ursuleţului de pluş, Fuchs a început să verse o cantitate tot mai mare de date valoroase care au avansat substanţial proiectul bombei atomice sovietice. În cadrul proiectului comun americano-britanic, Fuchs a fost transferat pe rînd la New York şi apoi la Los Alamos, în 1944, baza centrală a efortului de descătuşare a monstruoasei puteri din nucleul atomic.

Datele cheie furnizate de Fuchs pentru serviciul de informaţii sovietic si programul sovietic de fabricare a bombei atomice s-au referit în principal la metode de implozie necesare declanşării mecanismului, precum şi date referitoare la producţia de uraniu-235. Aceaste din urmă informaţii, care s-au scurs din cele mai importante laboratoare de cercetare de pe continentul american, au condus la o accelerare semnificativă a programului sovietic, în special prin corectarea deviaţiilor de direcţie în domeniul separării izotopilor de uraniu. Împreună cu rămăşiţele de uraniu colectate din Germania de Est cotropită de Armata Roşie, sovieticii au putut să reducă monopolul atomic american la doar 4 ani.

Acesta este un aspect extrem de important în determinarea ecuaţiei Războiului Rece, deoarece în cadrul fazelor iniţiale postbelice, inclusiv la Potsdam, delegaţia americană şi, în general, electoratul şi populaţia americană se împotriveau unui nou stand-off militar cu colosul sovietic, chiar dacă mîna lui Stalin în jocul geopolitic se afla la perigeu, opunînd Americii neatinse teritorial de conflagraţia mondială, o treime de teritoriu rus devastat şi zeci de milioane de morţi, industria bombardată şi serioase probleme cu resursele de hrană. Stalin şi-a continuat bravada bazată pe inerţia victoriei euforice împotriva duşmanului visceral şi ideologic nazist şi a plusat afirmînd „Bombele atomice sînt menite să înspăimînte oamenii cu nervi slabi, dar nu pot decide soarta unui război”.

Surprinzător Stalin a avut un aliat neaşteptat din partea birocraţiei militare americane care a evitat să identifice o armă ca fiind decisivă, incluzînd eronat, dar deliberat bomba nucleară ca un “explozibil superior în cadrul strategiilor standard de bombardament strategic”. Această combinaţie de timp limitat al monopolului atomic cu lipsa de duritate în negocieri a Aliaţilor a condus la geneza şi mai departe, la stagnarea Războiului Rece. O posibilă întîrziere a programului atomic sovietic, cuplată cu înţelegerea aliată asupra faptului că presupusa camaraderie născută între Frontul de Est si Frontul de Vest împotriva duşmanului central se dezintegra în faţa doctrinei staliniste de a negocia pe baza realităţilor militare din teren nu pe baza autodeterminării sau pluralităţii politice în Europa de Est, ar fi putut genera concesii mult mai mari din partea lui Stalin, probabil o reducere a spaţiului sovietic undeva pînă la graniţele actuale ale Ucrainei, în cazul în care ar fi fost puşi sub ameninţarea directă şi nemijlocită a bombardamentului nuclear.

Vedem din nou cum macrosistemul european a urmat un curs evolutiv dramatic, în sens negativ pentru populaţiile aflate sub jugul comunist. Mai mult, politica de containment ar fi fost inerent mai eficient aplicată unui spaţiu mai restrîns, probabil determinînd o prăbuşire sovietică mai rapidă sau o revărsare mai agresivă în Asia.

Klaus Fuchs a fost reperat prin intermediul programului VENONA, decriptarea radiogramelor din traficul radio al serviciului informatic sovietic. Deşi nu putea fi confruntat cu acest fapt în interogatoriu, Klaus Fuchs l-a avut drept inchizitor pe William Skardon, anchetator star la MI5. Acesta în loc să mizeze pe o poziţie de forţă, a apelat la sentimentalismul ideologic al germanului, sugerîndu-i că ştie ce fapte a comis, dar presupune că motivaţia din spatele lor este un simţ al dreptăţii, în sensul că lumea ar fi mai echilibrată dacă monopolul american ar fi balansat de posesia sovietică a tehnologiei militare nucleare. Această tactică a mers perfect, Fuchs semnîndu-şi practic condamnarea la închisoare pe care a terminat-o în 1959, retrăgîndu-se în Uniunea Sovietică.

Concluzii

Nu este o coincidenţă faptul că cele trei exemple din acest articol sînt membri iluştri ai serviciilor de informaţii. Prin natura lor, au reuşit să fie lianţi între elemente disparate ale sistemului internaţional, conectînd informaţii separate de spaţiu, bariere conştiente, precum şi un volum de informaţii irelevante, galvanizînd sistemul global şi ireparabil modificîndu-i cursul. Vedem cum sub auspiciile unei analogii matematice, variabile, care statistic au o valoare mică, sub raportul energiei pe care o dezvoltă şi spaţiului pe care îl ocupă în sistem, au declanşat evenimente în lanţ care schimbă sistemul dincolo de recunoaştere în funcţie de timp. De asemenea, nu este o coincidenţă faptul că aceste modificări de curs s-au realizat în timpul celei mai mari conflagraţii din istoria umană.

O creştere a entropiei întregului sistem îl predispune la instabilitate şi la degradări puternice şi accelerate ale status quo-ului şi îi creşte probabilitatea de a fi influenţat de actori individuali, disparaţi. Cu siguranţă aceeaşi lume sumbră a spionajului aduce cu sine problema credibilităţii surselor de informaţii şi pune anumite probleme în înţelegerea raţională a poveştilor acestor trei oameni. Spre exemplu, cum este posibil ca un comunist declarat, care fugise în Uniunea Sovietică, precum Sorge, să nu fie reperat de aparatul poliţienesc Gestapo la întoarcerea sa în Germania nazistă şi infiltrarea sa în cercurile înalte ale elitei partidului?

Oleg Penkovsky a fost etichetat de Peter Wright, agent de contrainformaţii în MI5 şi autor al romanului de memorii “Spycatcher”, ca un vector al strategiei GRU de a îndrepta eforturile informative britanice spre direcţii controlate de sovietici. El a pus la îndoială motivaţia lui Penkovsky, faptul că GRU-ul ar fi aflat de participarea tatălui său în Razboiul Civil rus, sub culorile Armatei Albe. Cum a reuşit Klaus Fuchs, fost internat în lagăre de detenţie britanică, să lucreze la cel mai secretizat proiect al războiului? Nu vom putea sa diseminăm complet aceste informaţii niciodată, ele afundîndu-se constant în negura timpului. Totuşi, dacă adoptăm părerile general acceptate referitoare la aceste persoane iesite din comun şi le asociem cu ideile definitorii ale teoriei haosului vedem cum un model nou de înţelegere a relaţiilor internaţionale apare.

Pe masură ce posibilităţile computaţionale cresc şi reuşesc să suporte simulări tot mai complexe, va fi posibil să avem o înţelegere tot mai exactă a resorturilor şi raporturilor de tensiune între actorii scenei internaţionale. Totuşi, pînă în viitorul îndepărtat şi incert al computaţiei cuantice cu posibilităţi predictive augumentate, teoria haosului ne transmite mesajul fundamental că nu trăim la adăpostul acoperişului laplacian ci sîntem expuşi unor evenimente care ne pot afecta dramatic, de la mii de kilometri depărtare, evenimente uneori inocente, precum bătaia aripilor unui fluture pe coastele Pacificului de Vest.

Sursa: Geopolitics.ro