Declaraţiile de unire cu România, fiţuici standard întocmite de români

Modalităţile prin care agenţii unionişti români vor să materializeze şi în Republica Moldova aniversarea a o sută de ani de la unirea/crearea României Mari de la 1918 îmi aduc aminte de perioadele „cincinalelor” din fosta Republică Socialistă România de pînă în 22 Decembrie 1989. Pentru cei mai tineri care nu au de unde să ştie, notez că „planurile cincinale”, care au fost concepute de Stalin, au fost o serie de acțiuni de planificare economică centralizată la nivel național pentru a duce la dezvoltarea rapidă a economiei în perioada comunismului. Exista pe atunci o aşa-zisă „întrecere socialistă”, în cadrul căreia toate unităţile economice de producţie îşi disputau întîietatea în depăşirea planului de muncă şi a rezultatelor planificate anterior. Obiectivul final pentru orice unitate de producţie era ca rezultatele preconizate pentru cinci ani să fie obţinute cu mult înainte de acest termen.

Îmi şi amintesc cum în tumultul propagandistic al acestor întreceri fusese lansat un şlagăr de muzică uşoară intitulat „O chemare nouă ţara o străbate/Cincinalu-n patru ani şi jumătate!” Era o demenţă economico-politică greu de imaginat astăzi, în care raportările scriptice ale realizării planului de producţie care erau înaintate conducerii partidului comunist conţineau cifre chiar şi duble faţă de realizările reale. Se raportau cifre halucinante, adică imposibil de realizat, despre atîtea tone de grîu, porumb sau mai ştiu eu ce la hectar, record de purcei fătaţi de scroafe şi tot aşa, iar asta spre a demonstra Occidentului putred cît de performantă era economia centralizată din România comunistă, o „performanţă” care, în final, a falimentat definitiv sistemul comunist centralizat.

Revenind la zilele de astăzi şi la fraza de la începutul acestui articol, voi încerca să explic de ce acţiunile unioniste de astăzi îmi amintesc de „cincinale”. Bag de seamă că, la fel ca şi în acele vremuri, propaganda unionistă raportează Bucureştiului sau finanţatorilor curentului realizări umflate artificial la fel cum făceau foştii preşedinţi de odinioară ai Cooperativelor Agricole de Producţie (colhozuri în fosta URSS) din România comunistă. Se tot face asta de vreo 27 de ani, adică încă de prin 1990-1991, cînd românii îşi imaginau că au descoperit tot români în fosta RSS Moldovenească devenită Republica Moldova, în 1991.

Numai simplul fapt că, an de an, se tot raportează şi se dau publicităţii comunicate potrivit cărora numărul românilor din Republica Moldova şi al adepţilor unirii celor două ţări creşte constant ne demonstrează că aici este vorba despre o investiţie, despre bani a căror cheltuială trebuie justificată. Cu toate investiţiile făcute în unionism încă din 1990, falimentul acestui curent este la fel de inevitabil ca şi falimentul economiei centralizate de tip comunist. „Întrecerea unionistă” de aici este la fel de zadarnică la fel ca şi „întrecerile socialiste” de pe vremuri. Ca şi comunismul, unionismul este sortit eşecului tocmai de către cei care umflă artificial rezultatele pozitive ale „întrecerii unioniste”, ale „numărului de unionişti şi români la hectar” pe teritoriul Republicii Moldova.

Sînt absolut sigur că Statul român nu-i va pedepsi niciodată pe cei care, începînd cu 1991, au spălat chiar sute de milioane de dolari în Republica Moldova nu pentru a ajuta tînărul Stat să se dezvolte, ci pentru întreţinerea unui curent pro-românesc prost chibzuit. Din aceşti bani s-au îmbogăţit, în egală măsură, profitori ai unionismului de pe ambele maluri ale Prutului. Simultan, Statul român, pe spinarea moldovenilor îmbătaţi de avantajul obţinerii cetăţeniei române, şi-a recuperat sume imense prin taxele pipărate plătite pentru obţinerea cetăţeniei şi Cărţii de Identitate româneşti. Ca să ne limităm doar la atît!

Ca să nu credeţi că spun bazaconii şi că nu sînt realist, mă voi referi la cîteva statistici. Nu de mult, fostul Preşedinte român Traian Băsescu a afirmat că doar el a acordat 700.000 de cetăţenii române pentru moldovenii din Republica Moldova. Pînă a deveni el Preşedinte în 2004, România a tot acordat moldovenilor cetăţenie română încă de prin 1991, cu o relativă încetineală în perioada 2000-2004. În conformitate cu informaţiile de care dispuneam la acea vreme, nedorind nici să supradimensionez nişte cifre, se pare că pînă la Băsescu obţinuseră cetăţenia română vreo 500.000 de moldoveni. În consecinţă, putem vorbi de un număr de 1.200.000 de moldoveni cu cetăţenie română. Aici nu-i mai adăugăm şi pe cei care acum 20-27 de ani erau copiii minori ai moldovenilor care şi-au dobîndit cetăţenia română, care acum sînt posesori ai unui paşaport românesc.

Logic, 1.200.000 de moldoveni cu cetăţenie română ar trebui să reprezinte tot atîtea voturi unioniste, dat fiind „romantismul şi vibranta simţire românească” a celor care şi-au recăpătat mult-visata cetăţenie. Bine, unii poate că au mai răposat, dar totuşi au rămas copiii lor. Unii poate că s-au împrăştiat atît prin lume încît nu le mai pasă de unionism sau de România. Cu toate acestea, liderii politici unionişti şi activiştii lor n-au fost şi nu vor fi niciodată capabili să obţină măcar 4-500.000 de voturi în favoarea lor, ci doar o cifră infimă care oscilează între 20 şi 30.000. De ce oare?

Răspunsurile sînt multiple şi dezamăgitoare pentru creierele unioniste gînditoare de la Bucureşti şi ale celor „din teren”, ale moldovenilor unionişti de aici. Dacă acordarea cetăţeniei române, încă de la începuturi şi pînă la scandalurile din anii 2000 – 2003, a fost o afacere bănoasă, o normă stahanovistă de creştere statistică a cetăţenilor români cu moldoveni paşaportizaţi şi o acţiune pe termen lung cu finalităţi politice, beneficiarii moldoveni ai cetăţeniei române au tratat chestiunea în sine ca pe o afacere personală. Puţin le păsa lor de unionism şi avantajele promise. Pentru ei, pînă ca România să intre în UE, cetăţenia a fost o afacere prin vînzarea dreptului de repatriere a diferitelor bunuri din R. Moldova, obţinerea unei locuinţe într-unul din oraşele româneşti în care îşi stabileau domiciliul, posibilitatea găsirii unui loc de muncă în România sau în ţările în care puteau să meargă cu paşaportul românesc fără vize etc.. După aderarea României la UE, fireşte că nu România era Raiul dorit de ei, ci restul Europei prospere. Probabil că sînt destui care au renunţat de mult la cetăţenia română în favoarea celei a statului european în care s-au stabilit.

Observăm, aşadar, că nici măcar 10% dintre moldovenii cu cetăţenie română nu sînt înscrişi în curentul favorabil unirii celor două ţări şi nu au nici cea mai mică dorinţă spre a se manifesta electoral în această direcţie, indiferent de ţara europeană în care se află ei acum. În pofida acestor realităţi incontestabile, agenţii unionismului, ca să-şi justifice banii cheltuiţi „în interes de serviciu”, îmbrobodesc opinia publică cu sondaje dintre cele mai absurde, potrivit cărora adepţii unirii dintre cele două ţări ating procente crescute uluitor pe ambele maluri ale Prutului. Tot pe aceste noi-vechi minciuni sforăitoare „călăreşte” şi Băsescu naivitatea unor moldoveni!

Ultima găselniţă a românilor care vor să raporteze expansiunea unionismului în R. Moldova în 2018 este concretizată în diversiunile provocatoare numite „declaraţii de unire” ale unor sate moldoveneşti. Nu trebuie să fii neapărat academician ca să înţelegi că aceste fiţuici (le numesc astfel în contextul în care sînt plasate) standard sînt concepute de către români. Ele sînt distribuite cu grijă la Primăriile săteşti „de încredere”, unde se ştie că vor fi semnate de către consilierii majoritari. Nu-i greu de ghicit că Primăriilor respective li s-or fi promis vreo înfrăţire profitabilă cu vreo localitate românească, vreun proiect european etc. Aceste „declaraţii de unire cu România”chiar că sînt ca nişte fiţuici strecurate de români „elevilor moldoveni” care nu-şi prea cunosc lecţia şi au nevoie să copieze. Este suficient să mergem la oricare dintre Primăriile săteşti care au semnat o astfel de „declaraţie” şi să le propun un test elementar: fără să se uite la „declaraţia” originală, primarul şi consilierii semnatari pot să scrie cu mîna lor o altă „declaraţie” la fel ca şi cea iniţială, iar aici mă refer la gramatică şi lexic? Fireşte că nici unul nu ar putea concepe un astfel de text. De aceea spun că este vorba despre o fiţuică!

În consecinţă, iarăşi sîntem în faţa unei minciuni. Dacă Primăriile respective, căci de majoritatea sătenilor nici nu mai vorbesc, ar fi fost animate din instinct şi independent de idealuri unioniste, atunci demersul-declaraţie trebuia să le aparţină în exclusivitate, să fie întocmit de ei aşa cum pot, iar asta după ce, obligatoriu, consultă întreaga obşte a satului, iar mai apoi să-l dea publicităţii. La cum se prezintă lucrurile, fără să facem procese de intenţie cu orice preţ, constatăm că aceste „declaraţii de unire” sînt obţinute ori prin fraudă, ori prin trafic de influenţă, ori prin mituire. Iniţiatorii acestei operaţiuni nu s-au gîndit o clipă că, potrivit principiului „răspuns la provocare”, nu Primării săteşti, ci conduceri raionale întregi pot face şi ele „declaraţii de unire cu Rusia”.

În final, constatăm cu amărăciune că „inginerii unionişti” de la Bucureşti, ca să-şi justifice cheltuielile, recurg la o serie de acţiuni menite să murdărească şi să compromită ceea ce ar trebui să rămînă frumos din aniversarea a o sută de ani de la crearea României Mari de la 1918. Iar frumosul care a rămas de la 1918 este actuala Românie, o ţară pe care respectivii „ingineri unionişti” nu prea demonstrează că sînt conştienţi şi capabili s-o apere şi să-i păstreze integritatea teritorială actuală!

Mihai CONŢIU