Renaşterea literară

Pornit ca o recuperare critică a Antichităţii, umanismul s-a manifestat în primul rînd în comentariul critic (filologic) al operelor greco-latine şi apoi prin cultivarea acelor genuri literare în care cei vechi excelaseră: poezia şi proza. Literaţii renascentişti au scris aşadar poezii epice (poeme, epopei) sau lirice (ode, satire) sau proză după model antic, în limba latină, dar foarte curînd s-a produs o diversificare extraordinară a genurilor, speciilor şi temelor literare abordate. Preluînd temele liricii medievale a trubadurilor, poeţii italieni grupaţi în mişcarea numită il dolce stil nuovo (stilnoviştii) au compus o poezie de dragoste remarcabilă.

Din acest grup a făcut parte iniţial şi florentinul Dante Alighieri (1265-1321), considerat ultimul poet medieval şi primul poet al Renasterii. Opera lui, compusă în latină şi italiană (în dialectul toscan, care stă la baza limbii literare italiene) cuprinde o capodoperă, vastul poem Divina Comedie, care este un summum al gîndirii postmedievale şi prerenascentiste, un poem teologic şi alegoric. Scris în italiană, poemul imaginează o călătorie a lui Dante prin infern, purgatoriu şi paradis, fiind un fel de echivalent al tratatelor teologice scolastice, pe care le depăşeşte prin amploarea viziunii şi prin profunzimea lirică. Lungul drum, de fapt o genială anticipare a viziunii sincretice a Renaşterii despre unitatea şi diversitatea lumii, reprezintă apoteoza iubirii ca principiu fondator al universului creat de Dumnezeu.

Francesco Petrarca (1304-1374), primul umanist, autor al unor lucrări savante în limba latină (după model antic), a rămas în istoria literaturii ca marele poet al iubirii (Canţonierul, Triumfuri), văzute ca prilej de exaltare şi implinire spirituală şi ca sursă de tristeţe şi durere. Motivul medieval al doamnei omagiate devine la Petrarca motiv literar. Laura, inspiratoarea sa, deşi personaj real, îşi pierde conturul real, pentru a deveni simbol.

Poezia este cultivată intens de Iiteraţii Renaşterii. Poetul este în egală măsură un inspirat, un profet, un erudit. Cînd scrie poeme lirice de dragoste, ca italienii Lorenzo de Medici (Cîntece de carnaval), Michelangelo (Rime), Vittoria Colonna (Sonete), ca francezii Pierre de Ronsard (Amoruri), Louise Labé (Sonete), ca englezul William Shakespeare (Sonete) ori ca spaniolul Garcilaso de la Vega (Canţone si sonete), poetul liric renascentist îşi exprimă tumultuos întreaga personalitate, pentru că iubirea, ca motiv al gîndirii umaniste, este deopotrivă spirituală şi materială, păgînă şi creştină, sacră şi profană.

Poezia epică, ilustrată prin specii savante, ca poemul didactic, alegoric sau satiric este cultivată de italienii Angelo Poliziano (Povestea lui Orfeu), Giordano Bruno (Despre eroicele avînturi), Tommaso Campanella (Madrigale), germanul Sebastian Brant (Corabia nebunilor), francezii Clément Marot (Epistole), Maurice Sceve (Delia), Agrippa D’Aubigné (Tragicele), englezul Philip Sidney (Astrophel şi Stella).

Poemul eroic, eroic-comic sau epopeea poartă îngemănat amprenta spiritului postmedieval (cîntecele de gestă ale Evului Mediu) şi a celui renascentist (avîntul descoperirii lumilor noi, al călătoriilor oceanice): este ilustrat de italienii Matteo Maria Boiardo (Orlando îndrăgostit), Ludovico Ariosto (Orlando furios), Luigi Pulci (Morgante), Torquato Tasşo (Ierusalimul liberat), francezul Guillaume Du Bartas (Săptămîna sau Creaţiunea lumii), englezul Edmund Spencer (Craiasa zînelor), portugheyul Luis de Camoes (Lusiada)

Proza renascentistă se deosebeşte în mare măsură de cea medievală. Aceasta era ilustrată doar de cronica istorică sau de tratatul teologico-moral. Uneori, literatura sapienţială populară cunoştea, pe alocuri, si manifestări epice. Marea invenţie a Renaşterii constă în reluarea, după model antic, sau crearea unor specii noi în proză. Marile tratate teologice-morale scolastice se transformă în Renaştere în dizertaţii filosofice-etice. Marsilio Ficino (Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon), Giovanni Pico della Mirandola (Despre demnitatea omului), Poggio Bracciolini (Discuţii la ospeţe), Leon Battista Alberti (Tratatul despre familie), Pietro Pomponazzi (Despre destin, liber arbitru, predestinare) ilustrează acest tip de literatură filosofico-morală.

Renaşterea cultivă însă cu predilectie povestirea de mici dimensiuni si nuvela moraI-satirică, ilustrată strălucitor de Giovanni Boccaccio (1313-1375) în celebrul său Decameron (cele 100 de naraţiuni povestite de 10 tineri în 10 zile ca o contrapondere la grozăviile ciumei din 1348), un fel de epopee în proză a mentalitaţii italiene postmedievale, Franco Sacchetti (Trei sute de nuvele), Pietro Aretino, Pietro Bembo. Un echivalent francez al Decameronului este Heptameronul Margaretei de Navarra. Cervantes compune la rîndul său Nuvele exemplare.

Marea achiziţie literară a Renaşterii o reprezintă romanul Gargantua şi Pantagruel, vastă lucrare în 5 părţi a lui François Rabelais. Roman satiric, didactic şi moral, cartea lui Rabelais ilustrează din plin temele majore ale umanismului şi Renaşterii, constituind în acelasi timp un triumf al prozei franceze din toate timpurile. La aceleasi dimensiuni ideatice se situează romanul spaniolului Miguel de Cervantes (1547-1616) Don Quijote de la Mancha, care este expresia ultimă a spiritului Renasterii şi a naşterii mentalităţii anxioase a barocului. Între avînt si deziluzie, între speranţă şi scepticism, eroul lui Cervantes, Cavalerul Tristei Figuri, ilustrează condiţia omului la începuturile lumii moderne.

În fine, proza renascentistă cunoaşte alte două forme de manifestare, la graniţa între literarul pur şi tratatul filosofic. Este vorba mai întîi de literatura utopico-morală, parabolă şi reflecţie deopotrivă, cumulînd temele umaniste şi cele prebaroce şi ilustrată de cîteva nume ilustre: flamandul Erasmus din Rotterdam (1466?-1536), autorul celebrului pamflet Elogiul nebuniei sau după titlul latinesc, Lauda prostiei, satiră a tuturor tarelor unei societăţi în schimbare cum era cea postmedievală dar înainte de Reforma protestantă, englezul Thomas More (sau cu numele Iatinizat Morus – 1478-1535), creatorul Utopiei, parabolă a unei societăţi a viitorului, ca şi Cetatea soarelui a italianului Tommaso Campanella (1568-1639).

Fără a fi tratat filosofic propriu-zis, dialogul ilustrat încă de umaniştii florentini, dar dus la apogeu de savantul şi literatul Galileo Galilei (1564-1642), Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, ptolemeic şi copernician, este operă literară, ştiinţifică şi filosofică în egală măsură. În acest sens, corespondentul său strălucit este reprezentat de Eseurile gînditorului şi moralistului francez Michel de Montaigne (1533-1592) şi de Eseurile filosofului englez Francis Bacon (1561-1626), care reprezintă prototipul dialogului cu sine însuşi pe care un cărturar îl poartă pe cele mai diverse teme legate de om şi menirea acestuia în lume.

Acestui gen de literatură i se ataşează, mai tîrziu, în zorii epocii baroce şi meditaţia teologică, ilustrată de francezul François de Sales (Introducere la viaţa cucernică) ori de marii mistici spanioli Tereza de Avila (Lăcaşurile sau Castelul interior), Luis de Leon (Denumirile lui Cristos) sau Juan de la Cruz.

Genul dramatic renascentist reia atît marea tradiţie a teatrului greco-latin antic, cît şi specia misterelor teologice medievale. Dacă italienii ilustrează ambele specii (tragedia, comedia, cărora le adaugă comedia bucolică, pastorală) cu o pleiadă de creatori de nivel secund, marea izbîndă a teatrului renascentist şi pre-baroc o reprezintă englezii William Shakespeare (1564-1616), autor a 37 de piese (tragedii: Hamlet, Romeo şi Julieta, Regele Lear, Othello, comedii: A 12-a noapte, Cum vă place, Cei doi tineri din Verona şi drame istorice: Richard al II-lea, Richard al III-lea) intrate în patrimoniul universal, Christopher Marlowe (Tamerlan, Tragica istorie a doctorului Faust) ori spaniolii Lope de Vega (Fîntîna Turmelor, Cavalerul din Olmedo), Tirso de Molina (Don Juan sau seducătorul din Sevilla) şi Pedro Calderon de la Barca (Viaţa e vis, Alcadele din Zalameea).

Este important de menţionat că o direcţie importantă a umanismului şi Renaşterii, spiritul ştiinţific (Renaşterea stă la baza ştiinţei experimentale) s-a manifestat sub forma unor lucrări cu virtuţi literare, exprimarea aleasă fiind considerată ca un pandant artistic al spiritului iscoditor. Mari nume din domeniul ştiinţelor exacte: astronomie (Johann Müller Regiomontanus, Nicolaus Copernic – De revolutionibus orbium coelestium, Galileo Galilei), matematică (Girolamo Cardano, Niccolo Tartaglia), medicină (Paracelsus, André Vésale, Miguel Servet), geologie (Georgius Agricola) ori în domeniul ştiinţelor umaniste: filosofie (Nicolaus Cusanus), istoriografie (Niccolo Machiavelli, Francesco Guicciardini, Justus Lipsius), drept (Hugo Grotius), ştiinţe politice (Etienne de la Boétie, Jean Bodin) au scris tratate care sînt uneori remarcabile sub aspect compoziţional şi stilistic.

Blogul “Istorii Regăsite” după sursa: Valentin Băluţoiu, Constantin Vlad, Istorie. Manual pentru clasa a 10-a