BIOGRAFII. Nicolas Copernic

Continuare din 27.12.2013

Lucrările de astronomie

Îndoielile care planau asupra teoriei planetare de la sfîrşitul secolului al XV-lea şi atacul lui Pico della Mirandola asupra fundamentelor astrologiei constituie elementele de fundal cele mai importante pentru a descrie contextul istoric în care a apărut teoria lui Copernic. În epoca sa astrologia şi astronomia erau considerate subdiviziuni ale aceleiaşi discipline, denumită "ştiinţă a stelelor", al cărei ţel principal era să ofere o descriere a dispunerii corpurilor cereşti şi totodată să creeze instrumentele teoretice şi tabelele de mişcare care să permită o construcţie precisă a horoscoapelor şi a prezicerilor anuale.

La vremea aceea, termenii astrolog, astronom şi matematician erau în mare parte interşanjabili, desemnînd în general, pe cineva care studiase corpurile cereşti cu ajutorul tehnicilor matematice. Pico cerea ca astrologia să fie interzisă din cauză că practicanţii ei se aflau în dezacord în toate aspectele, de la diviziunile zodiacului pînă la cele mai minuţioase observaţii privind dispunerea planetelor. Un alt dezacord cu o lungă carieră, menţionat de Pico della Mirandola, se referea la configuraţia modelelor planetare. 

Încă din Antichitate reprezentarea astronomică a adoptat ca premisă de bază faptul că planetele au o mişcare angulară uniformă, cu raze fixe, la o distanţă constantă de centrele lor de mişcare. Două tipuri de modele au derivat de la această premisă. Primul, reprezentat de cel al lui Aristotel, susţinea că planetele se roteau în jurul centrului Universului cuprinse în sfere imutabile, materiale, invizibile şi plasate la distanţe fixe.

De vreme ce toate planetele aveau acelaşi centru de mişcare, Universul era făcut din sfere concentrice fără spaţii între ele. Valoarea predictivă a acestui model era destul de redusă. În plus, avea şi dezavantajul că nu putea da seama de variaţiile din strălucirea observabilă a planetelor, de vreme ce distanţele de la centru erau întotdeauna aceleaşi.

A doua tradiţie, provenită de la Claudius Ptolemeu, rezolva această dificultate postulînd trei mecanisme: revoluţia uniformă pe circumferinţe cu centrul deplasat, numite excentrice; epiciclurile, cercuri mici ale căror centre se mişcau uniform pe circumferinţa unor cercuri cu raza mai mare (deferente) şi ecuanţii. Ecuantul se despărţea însă de ipoteza de bază a vechii astronomii, deoarece separa condiţia mişcării uniforme de cea a distanţei constante faţă de centru. O planetă văzută din centrul c al orbitei sale poate părea că se mişcă uneori mai repede, alteori mai încet.

Văzută de pe Pămînt, la distanţa e faţă de c, planeta dă impresia că se mişcă neuniform. Doar de la ecuant, un punct imaginar aflat la distanţa 2e de Pămînt, planeta îşi recapătă mişcarea uniformă. O planetă cuprinsă într-o sferă rotindu-se în jurul unui punct ecuant s-ar balansa, dar în acest caz sferele aşezate una într-alta s-ar ciocni, distrugînd ordinea cerească. În secolul al XIII-lea, un grup de astronomi persani din Maragheh au descoperit că prin combinarea a două epicicluri care se rotesc uniform, generînd un punct oscilant de natură să explice variaţiile de distanţă, apare un model care redă uniformitatea mişcării fără să se mai recurgă la ipoteza unui punct ecuant.

Lucrările din Maragheh au fost scrise în arabă, limbă pe care Copernic nu o cunoştea. Cu toate acestea, el a găsit "trucul" celor de la Maragheh, fie independent, fie cu ajutorul unui intermediar încă necunoscut. Această intuiţie a fost punctul de plecare pentru rezolvarea problemei ridicate de sferele aflate în balans. Copernic ar fi aplicat acest model la fiecare planetă considerată separat, aşa cum făcuse Ptolemeu în Almageste, fără să încerce să grupeze modelele într-un aranjament coordonat. A fost însă la rîndul său atins de acuzaţia lui Pico della Mirandola potrivit căreia astronomii nu se pot pune de acord cu ordinea actuală a planetelor. Dificultatea consta mai ales în localizarea lui Venus şi a lui Mercur. Toată lumea împărtăşea opinia că Soarele şi Luna dau ocol Pămîntului aflat în repaus şi că Marte, Jupiter şi Saturn sînt situate dincolo de Soare, în această ordine. Cu toate acestea, Ptolemeu a aşezat-o pe Venus mai aproape de Soare şi pe Mercur mai aproape de Lună, în vreme ce alţii pretindeau că Mercur şi Venus se aflau dincolo de Soare.

În Commentariolus, Copernic afirma că dacă admitem că Soarele se află în repaus şi Pămîntul este în mişcare, atunci celelalte planete se dispun în ordine una faţă de alta, în vreme ce perioadele lor siderale cresc de la Soare, după cum urmează: Mercur - 88 de zile, Venus - 225 de zile, Pămînt - 1 zi, Marte - 1,9 ani, Jupiter - 12 ani şi Saturn - 30 de ani. Această teorie a rezolvat neînţelegerea privitoare la dispunea planetelor, în schimb a ridicat noi probleme. Ca să fie acceptate premisele acestei teorii, trebuia să se abandoneze mare parte din filozofia naturală aristotelică şi să se dezvolte o nouă explicaţie pentru căderea corpurilor grele pe un Pămînt aflat în mişcare. Era, de asemenea, necesar să se arate cum e posibil ca un corp efemer ca Pămîntul, încărcat de fenomene meteorologice, mizerii şi războaie, putea fi parte a unui cer perfect şi nepieritor. În plus, Copernic utiliza multe observaţii astronomice pe care le preluase de la antici fără să le mai verifice. Elaborînd o teorie pentru precesia echinocţiilor, de pildă, el a încercat să construiască un model bazat pe efecte observabile pe termene foarte lungi. Teoria despre Mercur a rămas şi ea cu serioase neconcordanţe.

Oricare dintre aceste consideraţiuni ar fi putut explica în partea întîrzierea cu care Copernic şi-a publicat lucrarea. El a menţionat în prefaţa la De revolutionibus că a întîrziat publicarea nu doar cu cei nouă ani recomandaţi de poetul roman Horaţiu, ci cu 36 de ani, de patru ori acest interval. Iar cînd a publicat pentru prima oară o descriere a elementelor esenţiale ale ipotezei heliocentrice, în Prima naraţiune, n-a făcut-o sub numele său, ci cu acela al lui Georg Rheticus, care pe atunci avea 25 de ani.

Rheticus, un luteran de la Universitatea din Wittenberg din Germanaia, a stat împreună cu Copernic la Frauenburg aproape doi ani şi jumătate, între 1539 şi 1542. Narration primia a fost o colaborare între Copernic şi Rhetius, un fel de "balon de încercare" pentru lucrarea sa principală. Lucrarea oferea o sinteză a principiilor teoretice conţinute în manuscrisul lui De revolutionibus, le sublinia importanţa pentru calcularea noilor tabele planetare şi îl prezenta pe Copernic ca pe un demn urmaş al lui Ptolemeu, chiar dacă se îndepărtase fundamental de predecesorul său din Antichitate. În sfîrşit, mai oferea şi ceva ce lipsea din Commentariolus: un temei pentru ca noile teorii să poată fi acceptate.

Atît Rheticus, cît şi Copernic ştiau că nu vor putea elimina definitv toate obiecţiile posibile faţă de teoria heliocentrică, dar puteau pune în evidenţă avantajele teoriei lui Copernic în comparaţie cu ale altora: o metodă unică pentru ordonarea planetelor şi pentru calcularea distanţelor relative ale planetelor faţă de Soare. Rheticus a comparat acest nou univers cu un instrument muzical bine acordat sau cu rotiţele mecanismului unui ceas. În prefaţa la De revolutionibus, Copernic a folosit o imagine din Arta poetică a lui Horaţiu. Teoriile predecesorilor săi, scria el, semănau cu o formă omenească la care braţele, picioarele şi capul erau dispuse monstruos, în dezordine. Prin comparaţie, propria sa reprezentare a Universului era un întreg armonios, în care dislocarea oricărei părţi provoca distrugerea întregului. De fapt, un criteriu nou, cel al adecvării ştiinţifice, era propus împreună cu o nouă teorie a Universului.

De revolutionibus

Prezentarea teoriei lui Copernic în forma sa finală nu poate fi separată de istoria conflictuală a publicării ei. Cînd Rheticus a plecat din Frauenburg şi s-a întors la îndatoririle sale profesorale din Wittenberg, a luat manuscrisul cu el ca să-i pregătească publicarea la Nürnberg, cel mai important centru tipografic din Germania. L-a ales pe cel mai bun editor din oraş, Johann Petreius, care mai publicase lucrări astrologice vechi şi moderne în anii 1530. Nu era ceva neobişnuit ca autorii să participe direct la tipărirea manuscriselor lor, cîteodată chiar locuind în casa editorului.

Totuşi, Rheticus n-a putut să rămînă şi să supravegheze editarea textului. I-a înmînat manuscrisul lui Andreas Osiander (1498-1552), un teolog cu experienţă în publicarea de cărţi de matematică, dar şi o figură politică de seamă în oraş şi un adept fidel al lui Luther - deşi pînă la urmă a fost excomunicat de Biserica Luterană.

În convorbirile de început avute cu Copernic, Osiander încercase să-l determine să-şi prezinte ideile ca pur ipotetice, iar de data aceasta a operat modificări în manuscris fără permisiunea lui Rheticus sau a lui Copernic. Osiander a adăugat o scrisoare către cititor, nesemnată, chiar după pagina de titlu, în care afirma că ipotezele pe care le conţinea cartea nu aveau nicio pretenţie de adevăr şi că, în orice caz, astronomia era incapabilă să descopere cauzele fenomenelor cereşti. Un cititor oarecare ar fi fost derutat de legătura dintre această scrisoare şi conţinutul cărţii.

Atît Petreius, cît şi Rheticus, care avuseseră încredere în Osiander, s-au trezit înşelaţi. Furia lui Rheticus a fost atît de mare, încît a tăiat scrisoarea cu un X mare roşu în toate exemplarele care i-au fost trimise. Cu toate acestea, consiliul orăşenesc din Nürnberg a refuzat să-l pedepsească pe Petreius şi nu s-a făcut nicio demascare publică a rolului lui Osiander pînă la relatarea lui Kepler din Noua Astronomis în 1609. În plus, titlul lucrării a fost schimbat din Despre revoluţiile sferelor lumii, cum apărea în manuscris în Şase cărţi referitoare la revoluţia sferelor cereşti, o schimbare care a părut să atenueze pretenţia cărţii de a descrie adevăratul Univers.

Multe dintre amănuntele acestor lupte locale din jurul publicării cărţii s-au bucurat de o notorietate clandestină printre astronomii secolului al XVI-lea, cu mult înainte ca Kepler să publice identitatea lui Osiander. Totuşi, scrisoarea lui Osiander a făcut ca această carte să fie citită ca o nouă metodă de calcul mai degrabă decît ca o lucrare de filozofie a naturii şi poate că în felul acesta a contribuit la receptarea ei iniţial pozitivă. Dar abia odată cu Kepler mecanismele predictive ale lui Copernic aveau să fie pe deplin transformate într-o nouă filozofie referitoare la structura fundamentală a Universului.

Legenda spune că un exemplar din De revolutionibus a fost aşezat în mîinile lui Copernic la cîteva zile după ce şi-a pierdut cunoştinţa, în urma unui atac cerebral. El şi-a revenit la un moment dat, suficient cît să-şi dea seama că ţinea în mîini măreaţa lui carte, apoi şi-a dat sufletul. Legenda pare credibilă, deşi era ceva din nota de beatificare a vieţilor de sfinţi.

Sursa: Scientia.Ro