Se poartă snobismul

Ce îi face pe unii să cumpere telefoane mobile de mii de euro? Dar laptopuri cu carcase acoperite cu cristale Swarovski? Cumpărătorii invocă „preocuparea pentru estetică“. Psihologii şi sociologii vorbesc despre „inadecvare“ şi „apariţii ostentative“. Mai pe scurt, snobism. N-a durat mult pînă să-mi răspundă. După vreo oră şi jumătate, am primit pe e-mail următorul răspuns de la el: „Eu am un astfel de telefon, sînt foarte mulţumit de el. Nu se pune problema dacă bucăţica de piele de pe spate, împreună cu ecranul de saphir şi puţinul titan din carcasă, însumate, merită această sumă.

E un brand exclusivist, denotă o anumită preocupare pentru estetică atunci cînd îl posezi, în ciuda unui I-phone (e adevărat, de 8 ori mai ieftin... dar sînt sigur că unii din cei vreo 50.000 de posesori de I-phone îşi permiteau şi un Vertu, dacă nu acest model, unul mai ieftin, cam pe la 5.500 euro, gen Vertu Ascent Ti…) E doar părerea mea ( în calitatea de posesor al lui).“ (n.r. – am păstrat ortografia originală a textului primit).

Expeditorul acestui mesaj era un vînzător de pe unul dintre cele mai importante şi vizualizate site-uri comerciale din România. Produsul pe care încerca să-l dea mai departe, motivînd că „nu mai are nevoie de el“, era un telefon Vertu. Preţul cerut: 17.000 de lei. La două zile de la mica noastră conversaţie, produsul fusese vîndut. Adică, cineva dăduse ceva mai mult de 3.800 de euro pentru un telefon mobil la mîna a doua.

Bijuteria-telefon

Vertu nu este un brand ca toate celelalte. Nu încearcă să-ţi descrie nu ştiu cîte caracteristici tehnice ale telefonului care să poată justifica un astfel de preţ indecent. Nu, de fapt, aparatul respectiv este cu mult sub standardele tehnice venite din zona concurenţei. Are un meniu destul de simplu, este lipsit de deja celebrul ecran tactil şi nici camera video nu este ceva ieşit din comun. În schimb, Vertu compensează prin design. Are pietre preţioase în ecran, piele cusută manual şi carcasă de titan polisat. Este o bijuterie cu anexe tehnice, un fel de broşă cu antenă pentru semnal mobil.

La sfîrşitul anilor 1970, sociologul şi filozoful francez Jean Baudrillard anunţa sosirea unei epoci în care însuşi conceptul de „obiect“ se va schimba. Acel ceva, folosit pentru utilitatea sa, va îmbrăca alte forme, spunea Baudrillard, va deveni o imitaţie a adevăratului său scop, în acest caz, cel al unui aparat folosit pentru a da şi a primi apeluri de la ceilalţi. Teoriile lui Baudrillard au scindat viaţa intelectuală a acelui moment.

Unii i-au dat dreptate sau măcar au fost de acord cu modul de gîndire care-l condusese pe Baudrillard către concluziile respective, alţii, majoritatea, l-au tratat cu o scurtă criză de rîs. Iată, la aproape jumătatea celei de-a doua decade a anilor 2000, descoperim obiectele care nu se mai reprezintă pe sine prin ceea ce au fost proiectate să fie, ci trimit către o altă simbolistică. Bijuteria-telefon, pietre preţioase ce acoperă cartele SIM, un aparat de scos pe masă prin cafenele şi restaurante cu ştaif, numai bun să impresioneze audienţa.

Obsesia pentru obiect

Şi totuşi, revenind la debut, ce fel de om dă zeci de mii de euro pe un telefon? Să luăm cazul brandului Vertu, că tot am început cu el. Există şi modele care depăşesc bariera de 10.000 de euro, adică preţul achitat pentru un autoturism decent. Ce plătesc, de fapt, aceşti oameni? Ei bine, achită un fel de taxă pentru finisaje. Vertu este asamblat complet manual: o armată de oameni stau şi meşteresc la micuţa bijuterie cu butoane.

Căutaţi pe internet poze cu modelul: veţi descoperi că şurubul cel mai mic folosit la realizarea lui se pierde în palma unui om. Din asta este compus telefonul: semnături ale brandului (inclusiv una în spatele bateriei), şuruburi mici, micuţe, aproape invizibile, atenţie la detaliu. Ceea ce, rezumat, te conduce la concluzia că pe oamenii care achită mii de euro pentru un astfel de produs nu-i interesează utilitatea, ci obiectul în sine. „Preocuparea pentru estetică“, cum preciza vînzătorul din debutul textului.

Veţi spune că este un caz izolat. Că nu pot fi mai mult de cîteva zeci de persoane dispuse să facă un asemenea gest. Ei bine, nu e chiar aşa. Vertu este importat în România, în general de către firmele de bijuterii exclusiviste. Nu există statistici clare privind numărul de aparate vîndute, însă, la nivelul anului trecut, se aproxima că, în România, fuseseră vîndute aproximativ 3.000 de telefoane Vertu. O parte, majoritatea, plecaseră din rafturi către oameni cu bani, manageri, directori de corporaţii, persoane pentru care sumele anunţate anterior nu înseamnă mare lucru. Ceilalţi sînt, însă, reprezentanţi ai clasei de mijloc: serviciu stabil, salariu peste cel mediu, condiţii de viaţă decente.

Aceşti oameni nu umblă în medii în care acceptarea socială se face pe baza unui model de ceas sau al unui telefon. Şi totuşi îşi doresc să ajungă acolo. Această inadecvare între real şi posibil, acest „aş vrea să…“, această nevoie de a-ţi concretiza un vis nu prin împlinirea acestuia, ci printr-o acumulare de obiecte inutile, chiar ridicole, din lumea reală, este snobismul. (va urma)

Mihai MINCAN

Nota Redacţiei: Acest text a fost publicat iniţial în „Weekend Adevărul.ro“. Supratitlul ne aparţine.