Fragment din «GOG», memorii publicate de Giovanni Papini

Giovanni Papini (1881 – 1956) în vizită la Lenin. Moscova, 3 iulie 1923

(traducere de Ileana Zara, publicat în 1990, București)

Motto-ul ales de  Papini pentru publicarea memoriilor sale a fost: «Satana va ieși din temnița lui, ca să înșele neamurile, pe Gog și pe Magog…». (Apocalips, XX, 7)

„M-am trudit aproape o lună, dar, în sfîrşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzind vorbind. Mi se pare că e genul sau unul din cei trei sau patru oameni în viaţă care merită să fie ascultaţi. Ca să ajung pînă la el am cheltuit aproape douăzeci de mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spunea că Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la intrare.

Vineri seara, ultimele dificultăţi fură înlăturate şi telefonul mă înştiinţa că eram aşteptat duminica. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Am fost primit de soţia sa, o femeie grasă şi tăcută, care mă privi aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în sala lor. L-am găsit pe Lenin pe un mic balcon, şezînd la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Îmi făcu impresia unui condamnat căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri.

Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brînză veche şi uscată: ţeapăn şi, totuşi, molatic. Între buzele lui respingătoare, se vedeau două rînduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stau pitulaţi îndărătul pleoapelor însîngerate. Mîinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mîini de mujic, dar în aspectul lor descărnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare.

Primele minute ale conversaţiei noastre fură, mai curînd, penibile. Lenin se trudea să mă cîntărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o datorie de care, de-acum înainte, nu se mai sinchiseşte. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Îngînai la-ntîmplare o laudă despre marea operă pe care o săvîrşise în Rusia. Şi atunci, acea faţă pe jumătate moartă se umplu de strîmbături spectrale, care voiau să fie un zîmbet sarcastic.

– Dar totul era făcut, exclamă Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era făcut înainte de-a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun că s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au făcut altceva decît să adopte, dezvoltîndu-l, regimul instaurat de ţări şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spînzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. Unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o suta de mii de indivizi, azi sînt aproape două milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece privilegiaţii sînt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi opt la sută din populaţie n-a cîştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur că n-a cîştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Şi Lenin începu să rîdă în surdină, ca un negustor care a înşelat pe cineva şi care contempla satisfăcut umerii victimei care pleacă.

– Şi atunci, bombănii eu, Marx, progresul şi celelalte?

Lenin mă privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care eşti un om străin şi puternic, relua el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decît o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decît un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator, în secret, al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels injecta cîteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx.

Comunismul a triumfat tocmai într-o ţara unde aproape nu exista burghezie. Oamenii, domnule Gog, sînt nişte sălbatici fricoşi, care trebuie stăpîniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sînt eu. Restul nu-i decît vorbărie, literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Or, sălbaticii sînt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de-a face în aşa fel ca ţara să semene cu o ocnă. Vechea katorga (ocnă – n.n.) ţaristă e ultimul cuvînt al înţelepciunii politice. Daca te gîndeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sînt, în sfîrşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu putea săvîrşi răul. Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat.

Mai mult decît atît, nu mai are nici gînduri, nici preocupări, deoarece sînt alţii care gîndesc şi poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că, în fiece zi, va avea ce să mănînce şi unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pîine în fiecare dimineaţă şi un pat în fiecare seară. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sînt tocmai paznicii şi ajutoarele lor!

Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una dintre întrebările mele.

– Şi ţăranii?

– Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strîmbătura de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolereze şi-i cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd dispărînd pe toţi, pînă la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cît o sută de mii de ţărani. Se va ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în cîteva minute de maşini, în laboratoarele noastre chimice şi, în sfîrşit, vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Ţăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o ruşine preistorică.

Bagă-ţi în cap că bolşevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi, în acest război, nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sîngele e cel mai bun îgrăşămînt oferit de natură. Să nu crezi că sînt crud. Toate aceste executări şi spînzurări, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seama fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu pot face altfel. Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice şi bine întreţinute.

Dar se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai cîteva mii de bolnavi să primejduiască fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi, apoi, în definitiv, vechile vărsări de sînge nu erau un fel rău de-a îngriji corpurile. E o oarecare voluptate să te simţi stăpîn pe viaţă şi pe moarte. De cînd vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu ştiu bine dacă în Franţa sau în Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii. Eu sînt, dacă vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot, totuşi, să-mi permit unele capricii. Sînt gusturi al căror secret s-a pierdut, după căderea păgînilor.

Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicîndu-se spre mine urletele prizonierilor şi ale muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cîntecul religios care anunţă beatitudinea apropiată.

Mi se păru atunci că faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin se întindea ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia să-mi spună că soţul său era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă. Am ieşit imediat.

Am cheltuit douăzeci de mii de dolari ca să vad pe omul acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră”.

 

Socialmai mult
14.11.18 - 18:22
14.11.18 - 18:01
14.11.18 - 15:42
14.11.18 - 12:37
13.11.18 - 16:00
13.11.18 - 15:58
13.11.18 - 11:24
12.11.18 - 18:11
12.11.18 - 16:30
12.11.18 - 15:03
12.11.18 - 10:43
11.11.18 - 11:08
10.11.18 - 14:42
09.11.18 - 18:39
09.11.18 - 17:55
09.11.18 - 13:49
09.11.18 - 13:47
08.11.18 - 17:17
08.11.18 - 15:14
08.11.18 - 15:12