Simfonia bucuriei

Autor: Dinu MIHAIL

Imnul Uniunii Europene a fost scris pe motivele Simfoniei a IX-a de Beethoven (Din ziare)

Anul 1824, şapte mai. Concert în sala Teatrului vienez “Kertnethor”. Se interpretează în premieră Beethoven, Simfonia a IX-a. Un sărac, un infirm (compozitorul pierduse între timp complet auzul), întruchipare vie a durerii, a zămislit din chinul său Bucuria pentru a o dărui apostolic oamenilor.

O frază din carnetul de conversaţie al lui Beethoven, făcută de mîna lui Anton Schindler, secretarul său: „Încă niciodată în viaţa mea n-am auzit atîtea aclamaţii puternice şi sincere ca azi”. Consemnarea unui martor ocular al evenimentului: “Succesul a fost colosal. Beethoven, care-şi dirijase singur lucrarea, stătea, în schimb, cu spatele la public şi nu-i auzea aclamaţiile. Atunci cîntăreaţa Charolina Unger l-a întors cu faţa spre sala agitată. Profund mişcat, el a mulţumit pentru ovaţii. Era un tablou sfîşietor de trist să-l vezi pe acest titan al spiritului atît de insensibil la ceea ce se întîmpla în sală”.

Dar să facem o translaţie în timp, ca să coborîm în adolescenţa lui Beethoven. Anul 1785. Poetul şi dramaturgul german Friedrich Schiller scrie “Odă bucuriei”. “Imbrăţişaţi-vă, milioane!”— acest apel cu aspiraţii umaniste ce îndeamnă la o fraternitate universală, lansat în ajunul exploziei revoluţionare din Franţa, înregistrează un ecou puternic în rîndurile tineretului. Dar Beethoven e încă prea tînăr pentru a înţelege semnificaţiile multiple ale versurilor schilleriene. El nu are decît 15 ani: “O, divină bucurie,/Ce purcezi din Elizeu,/Un îndemn ceresc ne-mbie/Înspre sanctuarul tău.//Vraja ta uneşte toate,/Tot ce lumea-a despărţit:/Om cu om devine frate/Sub aripa-ţi îmblînzit”.

Peste cinci ani, profesorul Bartholomeo Phineschich îi atrage atenţia lui Ludwig asupra “Odei bucuriei” şi atunci el e animat de ideea de a o pune pe note. Despre acest proiect profesorul vorbeşte într-o scrisoare către Charlota Schiller, soţia scriitorului: “Un tînăr din oraşul nostru, ale cărui aptitudini întrunesc sufragii unanime şi de la care se poate aştepta ceva măreţ şi sublim, intenţionează să pună pe note Oda bucuriei”.

Un imn nemuritorului Schiller

Anul 1894. În viaţa cotidiană, pe scenele teatrelor sînt la modă cîntecele în care se glorifică dragostea, prietenia, relaţiile umane guvernate de sentimentul fraternităţii. Genul ca atare s-a infiltrat în Germania din Franţa revoluţionară. Cu plăcere scrie asemenea cîntece şi Beethoven. Titlurile lor sînt destul de grăitoare: “Fericirea prieteniei”, “Cîntec de nuntă”, “Cîntecul alianţei” ş. a. Printre acestea se evidenţiază cel intitulat “Dragoste reciprocă”. El parcă anunţă, anticipează aluziv melodia “Bucuriei”, însă pînă la Simfonia a noua mai sînt totuşi trei decenii.

În 1808 Ludwig van Beethoven definitivează Fantezia pentru pian, cor şi orchestră. În ea palpită din nou motivul din “Iubire reciprocă”, numai că de astă dată avem de a face cu un imn dedicat artei.

Asemeni unei stele ademenitoare, aidoma unui miraj, apare şi se pierde, apoi iarăşi revine în schiţele sale melodia Bucuriei. Ultima dată compozitorul o curtează în anul 1822, de acum pentru a-i da cît mai repede viaţă într-o grandioasă pînză simfonică.

Încă o mărturie a lui A. Schindler: “Beethoven căuta chinuitor forma definitivă a introducerii pentru finalul Simfoniei. Într-o bună zi a intrat alergînd în cameră şi a exclamat: “Am găsit, am găsit!”. Apoi mi-a întins o foaie de hîrtie cu următoarele cuvinte: “Hai să-i cîntăm un imn nemuritorului Schiller”. După această propoziţie urma însăşi melodia “Bucuriei”.

Mai departe Beethoven a scris cu propria sa mînă: “Iată că, în sfîrşit, am găsit-o… Eu singur voi începe să cînt Bucuria”: “Lumii-ntregi sărut fierbinte!/Vă uniţi, noroadelor!/Peste bolta stelelor/Stă de veghe-un bun părinte.//Slavă să nălţăm iubirii,/Bolta să ne fie scut./Unde Cel-Necunoscut/E stăpînul firii.//Fierbe-n cupe bucuria/Şi, din strugurii-auriţi,/Deznădejdea bea tăria,/Canibalii-s îmblînziţi”.

Întreaga sa viaţă seamănă, după cum observa Romain Rolland, cu o zi traversată de furtuni. La început e o dimineaţă senină şi liniştită. Un suflu abia perceptibil de moleşeală. Însă de pe acum în văzduhul încremenit gravitează un pericol ascuns, o presimţire rea. De-odată încep a trece într-un galop nebun umbre enorme, se aude un vuiet apocaliptic, înghiţit treptat de liniştea mormîntală şi de rafalele furioase ale vîntului din Simfonia eroică (a III-a) şi, respectiv, Simfonia destinului (a V-a). Şi totuşi seninul zilei rămîne intact, deocamdată. Bucuria naşte bucurie, în orice tristeţe germinează un grăunte de speranţă. Şi invers: în orice bucurie există un bob de tristeţe şi durere.

Se revarsă în jerbe imense o lumină sinistră. Cele mai senine gînduri sînt învăluite de o umbră tenebroasă, ea se destramă, apare din nou, întunecînd inima prin jocul ei arbitrar şi dezlănţuit; deseori ideea muzicală parcă se dizolvă în aceste tenebre, iese la suprafaţă, alteori iarăşi se pierde şi numai în final îşi face apariţia un val plin de mînie. Chiar şi jovialitatea capătă nuanţe caustice, frenetice. Furtuna înaintează o dată cu apropierea serii. Şi iată de acum nourii grei, sfîrtecaţi de fulgere, umflaţi de furtună ca nişte ugere urieşeşti – e începutul Simfoniei a noua. Brusc, chiar în toiul uraganului nestăvilit, negura se destramă şi ziua senină se întoarce pe bolta cerului datorită voinţei Creatorului.

Sînt bolnav de dumneavoastră, viaţă!

O asemenea forţă de generalizare nu avea antecedente în muzică. “Simfonia a IX-a constituie punctul culminant al geniului beethovenian, avea să exclame compozitorul francez Hector Berlioz. – Aceasta e muzica sferelor înalte. Beethoven e întruchiparea Atotputernicului”.

“Îmbrăţişaţi-vă, milioane!” – această chemare beethoveniană a fost tentat s-o reactualizeze compozitorul Gustav Mahler (1860-1911), evreu austriac locuind la Praga. Altele erau împrejurările sociale, altele şi orientările în artă. Se termina veacul al XIX-lea, marcat de nesiguranţă, începea imprevizibilul secol XX… „Peste tot mă urmăreşte singurătatea”, mărturisea în acest context Mahler, şi o asemenea obsesie nu putea să rămînă fără urmări în opera muzicianului. Este edificatoare şi o altă confesiune a lui Mahler: „Cînd concep o pînză simfonică, întotdeauna apar momente în care simt că e necesar să apelez la cuvîntul poetic ca purtător al ideii mele muzicale”.

Apogeul creaţiei mahleriene îl constituie Simfonia a VIII-a, într-adevăr ultima încercare îndrăzneaţă şi grandioasă de a repeta beethoveniana Simfonie a bucuriei. Această irepetabilă lucrare e alcătuită din două părţi/mişcări. Ultima din ele înveşmîntează în splendide straie sonore scena de încheiere din tragedia “Faust” de Goethe. Terminînd-o, compozitorul îi scria dirijorului Willem Meinhelberg: „Imaginaţi-vă că tot unuiversul răsună… Pînzele mele simfonice de pînă acum nu sînt decît un preludiu al acestei lucrări. Pe cînd simfoniile anterioare poartă amprenta unui tragism subiectiv, aici tronează o sublimă bucurie”.

Într-adevăr, finalul tragediei “Faust” de Goethe şi cel al Simfoniei a opta de Gustav Mahler glorifică feminitatea veşnică, adică începutul creator în natură, continua înnoire a vieţii, nemurirea ei. Aşa fragilă şi vulnerabilă cum pare ea, viaţa este singura formă de victorie asupra morţii.