O lume pe cale de radicalizare

Pe 25 Martie, la Summitul extraordinar de la Roma, urmează să fie prezentată Carta Albă asupra Europei, iar acum încă se negociază şi se încearcă definitivarea acestui text fundamental. Acest document va defini reorientarea direcţiei de evoluţie a Europei în viitor. În concepţia cancelarului german Angela Merkel, viitorul Europei a fost expus astfel la Summitul de la Malta: „O Uniune Europeană cu viteze diferite în care nu toţi vor participa de fiecare dată la toate etapele de integrare”. Această definire va face parte cu siguranţă din declaraţia pe care şefii de state şi guverne o pregătesc pentru aniversarea Tratatului de la Roma.

Cu enunţul făcut de Merkel sînt de acord şi reprezentanţii statelor din grupul BENELUX (Belgia, Olanda şi Luxemburg), dar şi ai Italiei şi Spaniei. Cei din BENELUX au emis un comunicat în care se precizează că ”diverse parcursuri de integrare şi o mai bună cooperare vor putea aduce răspunsuri eficace la provocările care afectează Statele membre pe diverse niveluri. Ar trebui să fie vorba despre măsuri inclusive şi transparente, bazate pe nivelul maxim de implicaţie a celorlalte State Membre şi instituţii din UE”.

Tot în acest context de prognoză a viitorului Europei, după cum s-a exprimat primul ministru al Belgiei, Charles Michel, trebuie luat în calcul o Europă cu două viteze, „cu un nucleu dur care va fi cel al zonei euro deoarece aceasta este singura care se poate constitui în motor al reformelor şi pol de dezvoltare”. La rîndu-i, Francois Hollande, preşedintele Franţei, este de acord cu o Europă a viitorului cu mai multe viteze, fiind „una dintre căile posibile pentru ca, la Roma, să putem fi în poziţia de a spune ce vrem să facem pe viitor”.

Supralicitînd, am putea spune fără să fim departe de o posibilă sau chiar inevitabilă realitate, Paul Magnette, preşedintele Regiunii wallone, vede mai multe cicluri de dezvoltare paralelă, în care, în perioada următorilor 25 de ani, ţările din afara zonei Euro ar putea chiar să se separe de nucleul central: ”Îmi imaginez un BREXIT urmat de un Polexit, un Ungaroexit, un Romexit, un Bulgarexit. Ar fi chiar ceva de dorit să se întîmple. Asta ar permite să oprim puţin concurenţa internă: ne vom găsi atunci între ţări care sînt mult mai apropiate la nivel de PIB şi de model socio-economic. Cred că Europa nu va scăpa de o formă de mare dezintegrare politică”.

În opoziţie cu afirmaţiile arătate mai sus, vine Jaroslaw Kaczynski, şeful partidului naţionalist-conservator aflat la putere în Polonia care, referindu-se la ideea Angelei Merkel, a spus categoric că principiul unei Europe cu două viteze ”reprezintă o idee pentru a o face să eşueze şi, în fapt, pentru a neantiza Uniunea Europeană în forma sa actuală”.

Motivaţiile celor care prognozează o Europă cu cele puţin două cercuri concentrice se referă la aceea că actuala structurare de puteri şi competenţe a dus la un eşec şi că este inevitabilă o măsură radicală. În timp ce se lucrează la textul final al Declaraţiei de la Roma, la Bruxelles circulă diverse proiecte de document, unele reluînd o idee interesantă – propunere belgiană – adică 10 priorităţi majore care să fie realizate în perioada următorului deceniu. Printre acestea, cele legate de apărarea comună europeană, serviciile de informaţii (prin crearea unor instituţii comune de tip FBI şi CIA), intensificarea programului ERASMUS, realizarea unei Uniuni a Energiei şi lupta împotriva dumpingului social. Problema care se pune: care va fi participarea la toate acestea? 

Aici ne confruntăm deja cu o realitate iminentă, nicidecum cu enunţuri pur teoretice, căci este vorba despre supravieţuirea UE dar şi de păstrarea legăturilor cu ţările din centrul şi Estul european. Toate acestea în contextul în care ar putea să se traseze o linie de demarcaţie între două tipuri de state europene – statele puternic dezvoltate, cu o democraţie ireversibilă şi compatibile şi ţările membre ale UE cu grave restanţe economice, politice, juridice, democratice şi în lupta cu corupţia.

Interesant este faptul că în viitoarea Europă nu-şi găsesc locul termeni ideologici, ci doar cei ce ţin de compatibilitate socială şi economică. Acum nu se mai pomeneşte pentru că nici nu mai există un pericol comunist ca cel de din urmă cu două decenii şi jumătate. Toate aceste problematici, în fond, vizează supravieţuirea economică a statelor şi a unei UE reformate radical chiar.

Am conturat acest tablou relativ sumar spre a se înţelege mai bine realităţile dure din spatele aşa-ziselor aspiraţii proeuropene ale guvernanţilor de la Chişinău. După cum aţi înţeles nu doar că există riscul unui Polexit, unui Ungaroexit, unui Romexit, unui Bulgarexit să zicem asumat voluntar de aceste ţări, dar chiar se doresc şi chiar se cer astfel de excluderi. În acest context, cum mai pot fi calificate promisiunile proeuropene ale guvernanţilor moldoveni? Care sînt aspiraţiile, viziunile şi certitudinile lor proeuropene? Acum toate statele europene sînt preocupate exclusiv de propriile lor probleme de supravieţuire, fie într-un viitor club select al UE compus din ţările fruntaşe, fie într-o altă formă de asociere de categorie inferioară a statelor neperformante.

În concluzie, guvernanţii de la Chişinău ar trebui să fie oneşti cu proprii cetăţeni şi să le explice că integrarea în UE este o imposibilitate, iar relaţiile RM cu UE vor fi doar cele înscrise în parametri actuali. Fireşte că există totuşi certitudinea dezvoltării unor schimburi economice reciproc avantajoase, precum şi cea a unor finanţări la care nu se poate renunţa. În rest, integrarea în UE nu-i decît o manipulare electorală cinică şi de supravieţuire cu forţa a unei guvernări nereprezentative.

Kurt SOLOVIOV