De veghe în lanul de secărică *

– Se dedică, cu dragoste, lui Jerome David Salinger, tuturor veteranilor, combatanţilor şi invalizilor frontului alcoolic din Moldova –

Moto: “Viaţa e scurtă. Omul e singur. Cred că toate acestea sînt destul de triste pentru a mă determina să scriu” (Serghei DOVLATOV – 1941-1990).

În ultimii ani, mai ales de pe la 1985 încoace, tot mai mulţi scriitori, ziarişti, politicieni vorbesc deschis, ca niciodată, despre metehnele noastre, însă puţini de tot sugerează concret care e calea de urmat mai departe. De exemplu, să luăm alimentaţia. Aşa cum nu avem o cultură a consumului de vin (produs în cantităţi industriale), tot aşa nu avem o cultură a alimentării. Nu mai sîntem chiar atît de bogaţi ca să facem mese doldora de bucate cum se practică pe la noi. De altfel, cei bogaţi nici nu fac aşa, căci ei ştiu că banul se dobîndeşte greu, cu muncă pe brînci, sînge şi sudoare. Cantemir spune, în Descrierea Moldovei, că ospitalitatea la moldoveni este un lucru “vrednic de cea mai mare laudă”. Mi se pare că deseori ospitalitatea se confundă cu mîncatul şi băutul pînă peste săturate.

Apoi trebuie de văzut ce e, pînă la urmă, ospitalitatea asta atît de des invocată. Este o calitate structurală fiinţei noastre sau un efect, o urmare, un reflex al adaptării la condiţiile istorice? Se ştie că, în general, ţările sărace sînt ospitaliere. Bunăoară, mongolii de astăzi sînt – menţionează toţi călătorii – foarte ospitalieri. În Balcani, spunea recent, într-un ziar din Moscova, celebrul regizor Emir Kusturica, întotdeauna s-a trăit greu.

Am avut prilejul să stau de vorbă cu mai mulţi moldoveni plecaţi la lucru peste hotare. Tuturor le place ordinea, curăţenia, modul de producţie de acolo. Totodată, aproape toţi le reproşează occidentalilor aproximativ unul şi acelaşi lucru: “Nu ştiu să petreacă asemenea nouă!” După care urmează, invariabil, descifrarea reproşului: “Petrec numai cu tartine/buterbroade şi sucuri, limonade, citronade şi alte paramonade de-ale lor”.

De unde vine la noi acest hedonism, acest cult al plăcerii gastronomice? Din veacuri de foame, de nesaţiu, de nesăturare, de malnutriţie? Este el, hedonismul gastronomic, chemat să acopere un dezechilibru, un gol sufletesc şi mental, lipsa deprinderii de a purta un dialog, o discuţie civilizată, pe aşezate în jurul mesei? Nu sîntem un “cineva” prin personalitate şi atunci ne-o construim din bucate şi din hemoragie/beţie de cuvinte fără noimă?

Să luăm, de pildă, nunţile moldoveneşti. În viaţa lui, omul are trei evenimente importante: naşterea, căsătoria (nunta) şi moartea (înmormîntarea). Ca ceremonial, ca eveniment plin de semnificaţii în cadrul culturii noastre populare, nunta de astăzi este imaginea foarte ştearsă şi deformată în rău a scenariului bine articulat şi logic motivat, pe timpuri, în toate segmentele sale. Ea, nunta, a devenit foarte schematică, momentele ei de pondere/principale constituindu-le parada bucatelor şi a băuturilor. În multe privinţe, nunta de azi consistă din cheltuieli exagerate şi pierdere de nervi şi sănătate pentru părinţii mirelui şi ai miresei. Din ritual, nunta la moldoveni a devenit preponderent o afacere. Se poate afirma că nunta – ca şi maşinile de lux – este una din formele spectaculoase şi spectaculare ale fuduliei noastre. Neam de-al lui Fală/Făluţă goală.

Marele paradox e că sîntem săraci şi ne descurcăm. O ţară săracă, bolnavă şi pofticioasă ca o mingică, vorba Pirandei, cu dinţi.

S-ar părea că odată cu posibilitatea omului contemporan de a-şi satisface şi multe alte necesităţi, ce ţin de cultură, religie, călătorii, sport etc., omul şi-a lărgit sfera de interese şi oportunităţi pe măsură. Asta ar trebui să conducă inevitabil la civilizarea gusturilor şi a unor deprinderi învechite, depăşite de timp prin ruralitatea lor primitiv-încrîncenată. Realitatea ne arată că noi deocamdată rămînem încremeniţi în timp, în prizonieratul unor gesturi care nu-şi au nici o motivaţie logică. Dacă posibilităţile noastre materiale nu sînt chiar atît de mari, iar ele într-adevăr nu sînt, acceptînd calea risipei inutile mergem spre perpetuarea sărăciei, spre baterea pasului pe loc.

Am impresia că se întîmplă asta din fudulie şi orgoliu/mîndrie deşartă, care pînă la urmă ar putea fi nişte forme de incultură sau vicii de educaţie. Absolut întîmplător, zilele acestea parcă m-am întîlnit pe stradă cu o verişoară de-a mea dreaptă, care timp de opt ani, cît a fost elevă a şcolii din Costeştii Rîşcanilor, a trăit şi a mîncat în casa părinţilor mei. Îmi spune, abrupt şi aburită, că acum vreo două-trei luni a făcut nunta fiicei sale, Sabina. – O, felicitări, şi cine a fost la nunta confecţionată de voi? – Păi, toată lumea bună, de prim-rang din Chişinău: Diacov, Filat, V. Streleţ, V. Ioniţă ş. a. m. d. -- Îmi pare bine că aţi reuşit, cu ajutorul Domnului, să faceţi acest lucru important, dar să ştii că asta nu e “toată lumea bună a Chişinăului”, ci toată lumea cu bani a Chişinăului!

Precum se ştie, omul este plămădit din “cer şi tină”. Dacă cheia de boltă a cerului din noi e+ste Spiritul (divin), apoi nămolul, mîzga, glodul, noroiul este sălaşul veşnicului fudul, îngîmfat şi capricios Eu. Eul nestrunit de spirit, de cultură corupe suflete şi compromite cauze nobile, vrea mereu să fie linguşit, aclamat şi aplaudat. Cu cît e mai prost, cu atît mai multe aplauze cere.

Sau poate că de vină e vidul sufletesc, sărăcia de idei, pe care la mese, cumătrii şi nunţi o acoperim prin abundenţa bucatelor supraetajate.

Regretatul critic literar şi om politic Gheorghe Mazilu (1939-2005) a avut constant, în prelegerile şi cărţile sale, şi preocupări de etnopsihologie. Vorbind, bunăoară, despre generozitatea/ospitalitatea tradiţională a moldovenilor, cu Turnaţi vin şi daţi găluşte, bunul meu profesor universitar Mazilu spune că se impune să trecem în regim de urgenţă de la ceea ce numim cantitate, în sensul de a fi primitor, la calitate. Adică trebuie ca bucatele să fie gustoase şi de calitate, dar mai puţine. În al doilea rînd, nu se poate ca aceste prilejuri de întîlnire să fie doar o capitulare gastronomică şi alcoolică. Că atunci ne ruinăm nu numai existenţa, dar şi sănătatea. Cred că trebuie să fie o competiţie de spirit, de cîntec autentic şi de voie bună adevărată, nesimulată.

Noi sîntem gîndurile noastre. Cum gîndim, aşa trăim. Noi sîntem un neam, un popor oralist, fără izvoare vechi scrise. Dar oare oralitatea nu este cumva efectul, consecinţa lipsei de cultură temeinică? Şi atunci popoarele oraliste, prin definiţie superficiale, caută petrecerea şi cheful nestrunit.

Constatam mai sus că nu avem o cultură a vinului. N-o avem, fiindcă aceasta este direct legată de cultura alimentaţiei. Vinul a fost asociat întotdeauna cu mîncarea bună. Aşa că a vorbi despre cultura vinului înseamnă a vorovi despre legătura lui cu arta culinară. Cu timpul, pe măsură ce s-a rafinat arta preparării bucatelor, consumul vinului a devenit o artă complexă, combinînd vinurile cu felurile de mîncare. Dar pentru ca o asemenea cultură să se dezvolte la nivelul unei ţări întregi a fost nevoie, cum s-a întîmplat în Franţa şi în Italia, să se producă o anumită omogenizare între sat şi oraş. Cu toată diversitatea lor socială, să se unifice, pentru ca arta culinară să ajungă un bun comun al tuturor. Aşa se face că arta meselor aristocratice a trecut prin faza burgheză (clasa de mijloc), apoi a devenit populară, ajungînd în restaurante, pe urmă în hanuri şi, într-un final, în cîrciumi.

 Vinul, băutură de masă sau de ritual, a fost asociat în Europa cu euforia (ameţit numai cît să-i şadă bine omului), în vreme ce băuturile tari, în special rachiul (“zeamă/supă de prune/perje”) ori vodca, rimează cu delirul. Iată, pe scurt, care-i povestea cu băuturile: berea te duce la weceu, vinul la femei şi vodka la puşcărie. Deşi nu există, oficial, nici o interdicţie în acest sens, femeile trebuie să consume, exclusiv, vin alb. La o adică, pot să bea şi vin roşu, dar degeaba. De ce?! Pentru că beuaucose: numai vinul roşu băut de bărbaţi face bine la femei.

Altminteri vorbind, spune-mi ce consumi ca să-ţi spun cine eşti!

Ca să ne dăm seama că anume aşa este, ne ajută geografia. Să privim harta Europei. Dinspre miazănoapte coboară la vale rachiurile tari şi vodka, aprige trăscăuri menite să încălzească sufletele singuratice rătăcite printre zăpezi. Acolo, în nord, oamenii sînt aspri, gravi şi cutezători. Iar cînd întrec măsura, se prăbuşesc zgomotos în beţii neguroase, bîntuite de viziuni metafizice ori de porniri subumane ca la Knut Hamsun, August Strindberg sau la Anatolii Ivanov. Vezi: norvegienii (acolo unde trăieşte acmu dulcele meu nepoţel de la fiica Doina, pe jumătate viking), suedezii, ruşii, finlandezii...

În vara anului 1990, deci încă pe cînd Uniunea Sovietică stătea bine pe picioare, am avut, datorită dnului Roşca Iurie, căruia îi mulţumesc sincer şi pe această cale, să stau cîteva săptămîni bune în Danemarca. Într-una din zilele de vineri, bunii mei însoţitori – un profesor universitar din Oslo care cunoştea la perfecţie româna, Vladimir Weissman (evreu din România stabilit în Copenhaga), Viorel Vişan, Aurel Ristea, Paul Mitriu şi cunoscutul regizor de teatru Lucian Giurchescu, toţi români naturalizaţi în Danemarca – mi-au propus să mergem la unul dintre debarcaderele din mîndra capitală daneză, amenajată şi curată ca o imensă farmacie în aer liber. “Ca să vezi, dinuleţule îndrăzneţ, isteţ şi nant – mai ales, nant! – ceva interesant”. Şi am văzut: o mulţime de vase maritime ce soseau, buluc, din Suedia. În ţara lor fiind instituită legea prohibiţiei, suedezii, toţi blonzi şi zdraveni ca nişte frigidere moderne înalte pînă în tavan, veneau în Danemarca vecină ca să distileze, pe îndelete şi nestingheriţi de nimeni, Baikal-uri de alcool şi să fumizeze defrişînd, preţ de o noapte şi o zi, taigale de ţigări. Sîmbăta pe la şase post-meridian făceau cale întoarsă acasă. Un adevărat spectacol, coborît parcă din piesele lui Ibsen: toţi bine dispuşi, vociferau pe rupte şi, pentru a întregi pitorescul, unii chiar erau puşi pe harţă şi bătaie în toată legea. Cei aghezmuiţi peste măsură erau pur şi simplu încărcaţi în neştire pe vase, ca nişte saci cu cartofi. Şi voi îmi spuneţi, azi, că ruşii sînt cei mai mari beţivi... Не надо нас дурить!

Ne aflăm în faţa aceleiaşi hărţi a Europei... La mijloc, pornind din porturile Germaniei spre inima continentului, se întinde fieful, patria băutorilor de bere. Un ţinut locuit de oameni calmi (i-am cunoscut pe îndelete la Hamburg, Hanovra, Baden-Baden şi Strasbourg, ultimul deja în Franţa) calmi, aşezaţi şi, la urma-urmei, cam plicticoşi. În fond, berea nu te inspiră, nu te înflăcărează. Totuşi, după cîteva halbe (cu gheaţă la mal) ajungi să te simţi şi tu un strop, o părticică din societatea civilă care se veseleşte la lungile mese de lemn din vastele braserii.

Odată apropiindu-te de Mediterana, deja simţi aroma învăluitoare a vinului. Trecînd prin Budapesta, Bucureşti, Belgrad şi Sofia începi să dai peste inşi volubili/curgători, gata oricînd să intre-n vorbă sau să-ţi sară în ajutor. Uneori ajutorul lor este atît de mare, încît poţi rămîne în chiloţi, dacă nu eşti înţelept ca şarpele şi paşnic-prudent ca porumbelul biblic. Iată de ce este o greşeală să te încrezi în ei oricînd. Dar şi să spui că sînt cu toţii trîndavi, neserioşi şi hoţi – ar fi categoric nedrept. Mai degrabă aici e o stare în care bucuros se cufundă mulţi cetăţeni ai ţărilor unde, într-o veselie molipsitoare, se bea vin. O ţară întinsă pe latitudine de la Marsilia şi Porto pînă-n Corint şi Chişinău. Nu ştiu precis care e colaborarea secretă exactă dintre vin, creier şi inimă, dar anume aici s-au născut marii poeţi îndrăgiţi, recitaţi şi citaţi de toată lumea!

Să se observe că civilizaţia europeană parcă coincide geografic cu cultura vinului: dincolo de această limită solul nu mai este propice dezvoltării viticulturii. Aţi savurat vreodată un vin ucrainean bun, cu excepţia celui produs în Crimeea? Cred că nu. Încă o dovadă că omul este o parte a naturii şi, după cum e şi firesc, reacţionează la tot ce-l înconjoară.

Fără a greşi prea mult, se poate spune că noi – moldovenii, muntenii şi transilvănenii – sîntem, sîntem, sîntem, sumus (tocmai de la Burebista!) un popor de băutori de vin. Cu tot ceea ce decurge de aici: generozitate, suflet cald, spirit deschis, veselie, talent (de poet), inteligenţă, capacitate de adaptare la vitregiile istoriei, lipsă de încrîncenare (la noi, încrîncenarea şi zîzania între oameni o bagă numai puşlamalele de politicieni profitori!), dar şi de uşurinţă în a trece peste greutăţi; dar şi în a pierde trenuri...

Poate pentru că vinul este un fluid (pentru unii buni cunoscători fiinţă) aflat la graniţa dintre virtute, viciu şi păcat, dintre glorie şi mizerie; cînd sîngele sfînt al Domnului, cînd licoarea ce tulbură minţile. Căci după adevăr, vinul aduce şi uitare. Cu alte cuvinte, nu ducem lucrurile pînă la capăt, acesta putînd fi un alt efect, negativ, al vinului.

Deci, consumatori de vin. Ne place să credem că ne aflăm undeva pe la mijloc, între bere şi rachiu, vodcă, şliboviţă sau palincă. Se pare că întotdeauna am pendulat între „stînga” şi „dreapta”, între „alb” şi „negru”. Glosînd pe marginea temei “Noi şi ceilalţi”, intelectualul de marcă Nicolae Manolescu, pe care l-am cunoscut, prin revista “România literară”, încă din anul 1970, făcea următoarea observaţie, care ne vizează, indirect, şi pe noi: “Nici prea, prea, nici foarte, foarte” s-ar putea numi atitudinea pe care România o are faţă de problemele mari ale existenţei. Ceea ce era arătat cu oarecare amărăciune ironică de un mare lucid al literaturii române, Ion Luca Caragiale, ca fiind blestemul nostru perpetuu – nehotărîre situarea incertă la mijloc, lipsa deciziilor şi a gesturilor radicale, născătoare de istorie – se poate transforma în lumea conflictuală din Europa de Est într-un adevărat mesaj benefic/binefăcător la moderaţie. Cu alte cuvinte, “nici prea, prea, nici foarte, foarte” se poate traduce (şi) aşa: nici xenofilie (dragoste faţă de străini), dar nici xenofobie (ură faţă de celălalt), nici fanatism religios, dar nici lipsa credinţei, nici originalitate culturală puternică, dar nici lipsa specificului naţional.

Fiţi liniştiţi, iubiţi simpatrioţi (de la Paul Goma citire!): vorbind despre virtuţile şi păcatele moldovenilor, în primul rînd mă am în vedere pe mine însumi, căci în întreprinderea de a afla adevărul parcă pe toate le-am încercat. Infernul e mereu alături. Adevăratul iad este să te cunoşti pe tine însuţi.

Dinu MIHAIL,
cavaler al Ordinului naţional Badea Mior şi lelea Cîrlana în grad de Trei sute de Mioare

* Joc de cuvinte. De veghe în lanul de secară, nuvelă de răsunet de J. D. Salinger; secărică, rachiu preparat din secară.