Autor: Dinu MIHAIL

Dăruită cu dealuri domoale ca un sfat de om înţelept, cu pămînt mănos bun de pus pe rană, Moldova este (sau: a fost) spaţiul vitalităţii vegetale. Dar Moldova mai este, totodată, şi tărîmul vitalităţii lirice, poeţii fiind fructul miraculos al căii de mijloc, al îngînării luminii cu întunericul.

Pornind de la ideea că scriitorii sînt (sau: trebui să fie) conştiinţa morală a unei naţiuni, rubrica noastră îşi propune să găzduiască uneori, în doze rezonabile, cîte o poezie reprezentativă din creaţia tuturor condeierilor de ieri şi de azi. Un fel de Multum in parvo (Mult în puţin). Zarurile au fost aruncate. Cine-i următorul? Mai bine mai puţin decît nimic. Hai c-am zis-o!

Serafim BELICOV

(09.03.1947, satul Viişoara, Edineţ)

Poet şi publicist, licenţiat în filologie (secţia ziaristică) al Universităţii de Stat din Moldova. Redactor, succesiv, la publicaţiile „Moldova Socialistă”, „Cultura”, „Literatura şi arta”, „Nistru”, „Viaţa Basarabiei” (serie nouă). Debutează editorial cu placheta de versuri „Veghe” (1976), după care urmează volumele „Ev” (1987), „Vameş” (1991), „Elegii contra frigului” şi „Procesul lui Narcis” (2000, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova), cu meditaţii filozofice asupra realităţilor cotidiene. Premiul „Mihai Eminescu”, Putna, 1991; laureat al Salonului Naţional de Carte (2001). „Procesul lui Narcis” este cartea de referinţă a lui Serafim Belicov, constituind o probă de trăire dramatică, de dragoste, de bunătate, de speranţe care se risipesc. După cum spunea regretatul poet Gheorghe Vodă, “Serafim Belicov este un adevărat Purtător de cuvînt al Poeziei, şi o serveşte cu vrednicie”.

ROUĂ MINATĂ

Celui mai arzînd lăutar i se fură vioara,

Celui mai dăruit chirurg i se ia bisturiul.

Dar ne prefacem a nu înţelege

Cum ne metastaziază pustiul.

La noi s-a-ntîmplat pîn’şi criza de vînt,

De-aceea întîrzie iarba să vină.

Hoţii scot aer din plămînii străini

Şi-l dau pe benzină.

Un gram de zîmbet costă mai mult,

Dar categoric mai mult

Decît zece de ură.

În cartea roşie-şi caută spaţiu

Memoria ce ne avură.

E toamnă-n copii şi-i iarnă-n iubire.

Apele au sub ochi cearcăne.

În grădini pomii

Parcă-ar bate mătănii

Şi ar rosti şoptit: „Doamne, iartă-ne!”

Pe pajişti gonesc farfurii zburătoare,

Caii retrăgîndu-se şi din muzee.

Tupilatele măguri nasc mlaştini,

Cu mîinile goale ziua de mîine

Sapă tranşee.

Mai trecem pe lîngă cîte o floare

Să ne ţină şi s-o ţinem minte.

Pe chindia veacului stă scris:

Prăbuşirea e încă-nainte.

Bucurii efemere, doliuri veşnice,

Cîntec emigrat din suflet afară.

Lumînările nu mai au loc în sfeşnice

Pentru prea multă pierdere, Ţară.

Verdele se sinucide de frică,

Noaptea cuiburi în păsări îşi face.

Cît de amară, Ţară, şi mică

Ni-i ziua de la o vreme încoace.

Moartea ne numără,

Şi-a deschis şi un cont

Pe care completîndu-l, se spune

Că din mai marii luminii de-aici

Vor rămîne numai nebunii.

Ţară dintotdeauna pîndită, furată,

Fără de mare şi fără Carpaţi.

Tristeţea umblă desculţă

Prin roua minată

Şi ploaia cade-n genunchi

La căpătîiul celor plecaţi.

Şi-n vacarmul acest al acestui tărîm

Numai durerea e-o haină ce te încape,

În pofida prezicătorilor ştim:

Prezentul se surpă, TRECUTU-I APROAPE.

Ca să rămînem tot pe feudele înmiresmate ale literaturii, vom spune cam aşa: plîngem torenţial pe umerii Europei că nu ne sînt traduse cărţile peste hotare, că nu sîntem înţeleşi din cauza limbii. Să stăm liniştiţi în privinţa limbii. Probabil că buba e în altă parte, undeva prin zona capului, pentru că aproape totul de la cap porneşte. Spunea prin 2005 prozatorul Augustin Buzura despre traducerile din română în alte limbi (de circulaţie europeană): “Sîntem neînţeleşi nu din cauza limbii, ci a unui mod depăşit de a gîndi”.

Albanezul Ismail Kadare, ale cărui romane au fost şi sînt traduse prin “fundătura aia de Paris”, a scris cumva într-o limbă de circulaţie? Dar cehii Havel, Hrabal şi Kundera? Dar sîrbul Milorad Pavic (se pronunţă Павич) sau slovenul Boris Pahor, de mai mulţi ani toţi aceştia figurînd pe lista “finaliştilor” pentru Premiul Nobel?

Apropo de Pahor, un detaliu interesant. Născut la Trieste în 1913, ar fi putut să scrie în italiană, ca şi confraţii săi care scriau în această limbă şi se afirmau mai uşor în lume. Dar fiindcă italienii interziseră vorbirea slovenei pe stradă – italienizaseră pînă şi numele gravate pe morminte; vă daţi seama ce fineţe civilizaţională, ce inventivitate glamuros-europeană aveau?! – tînărul scriitor, Pelerin printre umbre (titlul unui roman de-al său), a luat decizia să se exprime în limba comunităţii lui persecutate.

Totuşi, nu e vorba numai despre limbă. Este vorba, în primul rind, de caracter, de moralitate nemimată, de libertate lăuntrică, de aristocraţie sufletească, de viaţă interioară tumultos-exemplară, după cum ar spune Emil Cioran.

Odată scriitorul american William Faulkner, laureat Nobel, a fost invitat la Casa Albă de către preşedintele Statelor Unite. Mulţumind politicos, Faulkner, care avea o fermă de creştere a animalelor, nu a dat curs invitaţiei. Pe motiv că exact atunci vacile sale intraseră în perioada de fătare, proces pe care celebrul romancier ţinea neapărat să-l supravegheze personal cu cea mai mare seriozitate. Acum gîndiţi-vă: se va întîmpla oare vreodată ca o invitaţie similară să fie tratată cu refuz de vreun scriitor “De la Nistru pîn’ la Tisa”? Personal nu cred nici în ruptul capului într-un asemenea miracol românesc. Ce nu avem, ce nu ne ajunge? Probabil, n-avem nimic dintre cele înşirate mai sus de Emil Cioran.