Alexandre Dumas era fiul unui general din vremea lui Napoleon, produs al încrucişării unui marchiz francez emigrat în insula Haiti cu o negresă. Din căsătoria generalului mulatru Dumas cu o albă, se naşte, în 1802, viitorul autor al celor Trei muşchetari, care avea aşadar o pătrime de sînge negru, ceea ce îl singulariza fiziceşte în societatea pariziană a timpului. Generalul Dumas, aflat în dizgraţie din cauza convingerilor sale republicane, moare în 1806 fără nici o avere.

Copilul de trei ani, Alexandre, este crescut anevoios, împreună cu o soră mai mare, de văduva generalului în orăşelul său natal, situat la Nord de Paris, Villers-Cotterets. În ciuda tuturor intervenţiilor, Napoleon refuză să acorde o pensie văduvei generalului Dumas, astfel încît educaţia şcolară a tînărului Alexandre rămîne destul de precară.

După căderea imperiului, adolescentul Dumas refuză să se prevaleze de titlul de „marchiz Davy de la Pailleterie” al bunicului său, pe care generalul Dumas nu-l purtase niciodată. Prost văzut de noul regim al restauraţiei, lui Alexandre Dumas nu-i rămîne altceva de făcut decît să-şi găsească o slujbă pentru a-şi putea cîştiga viaţa. Devine secretar al ducelui de Orleans (viitorul rege Ludovic-Filip).

Funcţionar puţin zelos, Dumas este atras irezistibil de teatru, pe care-l frecventează cu asiduitate. Avusese ocazia să-l cunoască pe marele Talma, aflat la zenitul carierei sale. Prin 1827, o trupă engleză, în care strălucea ilustrul Kean, suscită în cursul unui turneu în Franţa, entuziasmul lui Dumas. Cunoscînd întîmplător pe Charles Nodier, Alexandre Dumas intră prin intermediul acestuia în contact cu scriitorii romantici. La cenaclul lui Charles Nodier, Dumas cunoaşte pe Victor Hugo, Lamartine, Vigny, pe foarte tînărul Musset etc.

Muşcat de şarpele celebrităţii, Dumas scrie o dramă despre regina Cristina a Suediei. Piesa nu reuşeşte să fie reprezentată; autorul nu se descurajează însă şi, în 1829, obţine un succes considerabil cu altă dramă romantică, Henric al III-lea şi curtea sa. Ducele de Orleans, mîndru de secretarul său, îi schimbă funcţia în cea de bibliotecar, mărindu-i salariul. Tot el intervine pentru a evita interzicerea piesei lui Dumas de către cenzură. Henric al III-lea şi curtea sa era de fapt, cu un an înainte de Hernani, prima victorie a teatrului romantic pe scenă. În 1830, Dumas, de loc invidios, aplaudă triumful zgomotos al dramei lui Victor Hugo, Hernani, căreia de altfel îi prefera Marion Delorme.

Majoritatea pieselor lui Dumas sînt în proză. Aşa este şi drama din 1831, Antony, prima piesă romantică cu subiect luat din contemporaneitate, care obţine un adevărat triumf, avînd o sută treizeci de reprezentaţii consecutive, cifră de necrezut pentru acea vreme. La succesul piesei a contribuit desigur şi interpretarea magistrală a celebrei actriţe Marie Dorval. O altă mare actriţă, domnişoara Georges, asigură triumful melodramei Turnul Nesle, în 1832.

Popularitatea dramaturgului Dumas întrecea cu mult pe cea a lui Victor Hugo. În 1836, el obţine un nou triumf cu piesa Kean, în care a strălucit faimosul actor Frederick Lemaître.

Nu toate piesele lui Dumas înregistrau succese sigure de casă. Pe de altă parte, voga teatrului romantic se stingea repede, ca un foc de paie. De aceea, scriitorul, foarte cheltuitor, mereu asaltat de creditori, impresionat şi de eşecul Burgravilor lui Victor Hugo, se hotărăşte, în 1843, să-şi schimbe specialitatea, dedicîndu-se romanului.

Fidel crezului romantic, Dumas se inspiră din istorie, şi, în 1844, dă cu Cei trei muşchetari una din cărţile cele mai citite de toate generaţiile care s-au succedat de atunci şi pînă astăzi în toate colţurile lumii. Celebritatea romancierului Dumas va întrece de acum înainte cu mult pe cea a dramaturgului. Dumas devine un specialist al romanului-foileton, asigurînd zeci de mii de cititori ziarelor şi revistelor care reuşeau să obţină colaborarea lui.

Succesul uluitor al Celor trei muşchetari îl încurajează să persevereze pe aceeaşi cale. Avînd o mare putere de muncă, Dumas îşi creează însă şi un adevărat atelier de fabricare a romanelor în serie. Numeroşi colaboratori aştern pe hîrtie şi dezvoltă ideile principale, planul, sugestiile date de Dumas.Totuşi, în toate romanele, firul director, osatura, concepţia, îi aparţin lui Dumas.

Cele mai multe din romanele lui Dumas se inspiră din istoria Franţei; După douăzeci de ani şi Vicontele de Bragelonne continuă Cei trei muşchetari. Regina Margot, Doamna de Monsoreau şi Cei patruzeci şi cinci formează o trilogie inspirată dim domnia familiei Valois. Alte romane (Colierul reginei, Ange Pitou etc.) descriu declinul monarhiei franceze. O faimă, cel puţin egală cu cea a Celor trei muşchetari o are romanul inspirat din realitatea contemporană, Contele de Monte Cristo (1844).

O viaţă ca un roman de aventuri

În 1851, după lovitura de stat din 2 Decembrie a lui Napoleon al III-lea, Dumas, întocmai ca şi Victor Hugo, părăseşte Franţa şi se exilează la Bruxelles. Exilul său va dura mai puţin decît cel al autorului Mizerabililor, dar viaţa sa aventuroasă cunoaşte noi episoade, demne de cele mai bune din romanele sale. În 1858, Dumas întreprinde o lungă călătorie în Rusia, vizitînd Petersburg, Moscova, Nijni-Novgorod, Caucazul şi constată cu plăcere că acolo operele lui erau cunoscute tot atît de mult ca în Franţa.

În 1860, construindu-şi o mică goeletă, Emma, Dumas se hotărăşte să se alăture lui Garibaldi, care în fruntea celor 1000 de voluntari debarcase în Sicilia. Plecat din Marsilia, Dumas se întîlneşte cu Garibaldi la Palermo. Scriitorul îl urmează pe revoluţionarul italian în marşul său asupra Neapolului, unde îşi face intrarea îmbrăcat cu o cămaşă roşie, la 7 Septembrie 1860. Cu ani în urmă familia domnitoare a regatului Neapolului îl făcuse prizonier şi îl torturase pe generalul Dumas pe cînd se întorcea din Egipt. Fiul generalului contribuia acum la alungarea familiei regale din Neapole; era o adevărată răzbunare şi pedeapsă, în stilul lui Edmond Dantes.

La Neapole, Garibaldi îl numeşte pe Dumas director al „Antichităţilor“ şi îi dă drept reşedinţă un palat. Scriitorul, neobosit, scoate un ziar local, iniţiază săpături la Pompei şi scrie o broşură, în limba italiană, în care preconizează o reformă agrară în Italia meridională. Începe să elaboreze şi o istorie a Burbonilor din Neapole, în unsprezece volume. Cînd Garibaldi predă Sicilia şi Neapolul regelui Victor-Emanuel al II-lea, Dumas este alungat, profund mîhnit de ingratitudinea napolitanilor.

Alexandre Dumas a fost un mare călător. După reîntoarcerea sa la Paris din epopeea garibaldiană, va mai reveni în Italia în 1866, vizitînd din nou Neapole, Florenţa şi alte oraşe, continuîndu-şi apoi călătoria prin Austria şi Germania.

Scriitorul, acum sexagenar, nu renunţă însă la cariera sa de Don Juan. Apartamentul său din Paris este un adevărat harem, unde diferite femei, mai mult sau mai puţin onorabile, îl ajută să-şi risipească cît mai repede banii. Pentru a face faţă creditorilor, Dumas acceptă oferta editorului Lemerre de a scrie o Carte de bucate, în 1869. Încă din copilărie, scriitorul deprinsese arta gastronomică şi era reputat ca un bucătar de prima clasă, mai ales în domeniul preparării vînatului. Cartea de bucate a lui Dumas a apărut însă numai după moartea autorului, prin grija unui tînăr funcţionar al lui Lemerre, Anatole France.

Alexandre Dumas moare la 5 decembrie 1870, în vîrstă de şaizeci şi opt de ani. În vîltoarea războiului franco-german care pîrjolea Franţa, moartea lui trece aproape neobservată.

Sursa: Al. Dumas, Memorii, Traducere de Octavian Nistor,
Bucureşti, Univers, 1970