”Tradiții naționale moldovenești” supralicitate în lipsă de altceva

Autor: Mihai CONȚIU

Ca orice om normal ne-străin de ”binefacerile” acestei licori – vinul –, m-am plimbat, fără să degust, vreo două ore, pe la cam toate pavilioanele producătorilor care și-au etalat extrem de numeroase tipuri, mărci de vinuri în Piața Marii Adunări Naționale. Se știe că Republica Moldova se află pe locul 20 în clasamentul mondial al producției de vin, precum și pe locul 8 în lume la produția de vin pe cap de locuitor. Aceste clasări, firește, sunt un motiv de mîndrie pentru producătorii autohtoni, dar nu trebuie să exagerăm prin a ridica această satisfacție la nivel de ”mîndrie națională” de prim rang.

La nivelul anului 2023, Franța a devenit cel mai mare producător de vin din lume, devansînd Țări precum Italia și Spania. La rîndu-i, România ocupă locul 6 la nivelul Uniunii Europene și este plasată pe locul 12 în topul producătorilor mondiali de vin din lume. Cu toate acestea, nu producția de vin definește identitatea națională a francezilor, italienilor ori spaniolilor, ci istoria, cultura, Educația, Sănătatea, Justiția, performanțele științifice, gradul de civilizație și dezvoltare social-economică etc. Calitățile prestigioase ale unor soiuri de vin din aceste Țări sunt doar o simplă ori chiar banală anexă la cele arătate mai devreme.

În Republica Moldova, însă, pentru extrem de mulți moldoveni, vinul, ”bucatele moldovenești” și ”ospitalitatea” sunt atribuțiile de bază ale identității lor naționale. În urmă cu cîțiva ani, călătorind pe un traseu mai lung prin Italia, un coleg moldovean pasager din mașina cu care circulam se mira de imensele podgorii italiene, de vigoarea și orînduira ”matematică” a rîndurilor de vie, întrebîndu-mă cum de este posibil așa ceva. I-am răspuns simplu: ”Italienii își cresc și îngrijesc viile de peste două mii de ani, la fel cum își tund englezii gazonul”.

Fiind un relativ bun cunoscător și consumator de vinuri, atunci cînd beau un vin moldovenesc, nu pot să nu-mi amintesc de Jidveiul ori Busuioaca de Bohotin românești, la un Grauer Burgunder Trocken german, la un Domaine de Tara francez, la un Sangiovese ori Barbera din Italia și la un Bota Box Pinot Noir din Chile, vinuri pe care le am în fața mea și ”așteaptă cu nerăbdare să mă îmbrățișeze”. De bună seamă că și în Republica Moldova se produc vinuri de înaltă calitate. Nu dau aici denumiri pentru că ar însemna să fac publicitate gratuită, dar vă asigur că există o anumită marcă de vin care-i mai performantă decît Viagra, pentru bărbați. Pe cuvînt de onoare! Pe de altă parte, v-o spun în bună cunoștință de cauză, nu toate medaliile obținute de unele vinuri moldovenești la diferite saloane ori competiții internaționale reflectă și realitatea, aici fiind vorba inclusiv de ”stimulente politice” și alte... concesii.

Privitor la ”tradiționalele bucate moldovenești”, sunt multe de spus în ceea ce privește ”originalitatea” lor și ”împrumuturile” din alte gastronomii. Mă și amuză unii atunci cînd spun că plăcintele moldovenești sunt cele mai tari din lume. Sigur că ei nu au mîncat niciodată, spre exemplu, plăcintele făcute de mexicani ori americani. Numitele ”găluști”, de exemplu, sunt, în opinia mea, o mîncare specific moldovenească. Am auzit de ele cînd am venit prima dată în Republica Moldova. Pentru mine, găluștile sunt cele făcute din lapte, zahăr, unt, drojdie, făină, sare, ou și ciocolată. ”Găluștile” de aici sunt un substitut ale adevăratelor sarmale românești. Bănuiesc că apariția lor a fost generată de foametea prin care au trecut moldovenii după război. Neavînd carne, au substituit-o cu o cantitate masivă de orez și alte componente, devenind astfel o tradiție îmbunătîțită, cu timpul, cu modeste cantități de carne.

Ca o paranteză, Italia a cucerit întreaga lume cu vestita Pizza, dar și cu Mafia, dar nu a transformat Pizza în simbol național, cît despre Mafie...

”Ospitalitatea moldovenească” e cam la fel ca și cea românească. Am devenit ospitalieri de nevoie cu turcii, austriecii, ungurii, rușii și nemții pînă ne-a intrat în sînge. Instinctiv, foarte mulți dintre moldoveni ori români, cînd primesc în casă ori în Țară un străin, îl ospătează și-l gratulează cu cele mai exaltate și nefirești osanale, ca pe unul superior lor din start, avînd și nădejdea neexprimată că pot căpăta și ei ceva în schimb. Se întîmplă să existe și cazuri cînd suntem atît de ospitalieri încît îl lăsăm pe oaspete fără portofel ori mașină, dar astea-s fleacuri, nu?

Dar să revenim la Ziua Vinului, care este o sărbătoare ce trebuie să existe în mod obligatoriu, dar nu, așa cum spuneam mai sus, să fie transformată într-un simbol național suprem, într-o virtute unică a întregului popor. Toate popoarele producătoare de vinuri au astfel de sărbători, iar Republica Moldova nu poate face o excepție. Așa cum pomeneam la început, am fost și eu la această sărbătoare, numai că doar ”pe jumătate” și o să vă spun și de ce. Asta s-a întîmplat Sîmbătă, 5 Octombrie. A fost o sărbătoare, atît cît am văzut eu, pe cinste – muzică, voie bună, mare aglomerație, cumpărători, consumatori și ”degustători profesioniști”, adică dintre cei care vînează degustări gratuite pe la toate pavilioanele pînă cînd se fac praștie, și multe alte ”delicateți sociale”.

O chestiune, însă, n-am priceput-o cu nici un chip: care a fost Ziua Vinului – cea de Sîmbătă 5 Octombrie sau cea de Duminică 6 Octombrie? Dacă tot ne place s-o ținem în beții prelungite, n-ar fi mai corect ca acestă sărbătoare să nu denumită Ziua Vinului, ci ”Sărbătoarea Viei și Vinului”? Nu vorbesc la beție și de aceea vă și întreb dacă am dreptate!