Elevi, profesori și părinți – un triunghi complice neamoros

Autor: Mihai CONȚIU

Nu este nici o născocire sau rea intenție atunci cînd afirm că, în general vorbind, sistemele de învățămînt din România și Republica Moldova sînt la pămînt, cu mențiunea că cel moldovenesc e un pic în demisol. Nu putem vorbi despre un sistem de învățămînt performant, la nivel național, invocînd doar excelența, spre exemplu, Liceelor ”Orizont” și a altor doar cîteva. Aici vorbim despre întregul sistem de învățămînt din toată Țara, care trebuie să fie unul uniform în ceea ce privește calitatea – condiții de studii, învățători și profesori competenți, părinți responsabili și elevi cointeresați, aceștia din urmă trebuind atrași în ”exercițiul didactic” de către cei trei factori amintiți.

Făcînd un scurt recurs la istorie, mă voi referi la calitatea învățămîntului interbelic din perioada României Regale, din care făcea parte și actualul teritoriu al Republicii Moldova. ”Urmele învățămîntului” de atunci sunt identificabile nu doar în marii savanți, artiști, filosofi etc. de talie mondială, ci și în rîndul intelectualilor ”mai obișnuiți” și al oamenilor simpli. Nu de puține ori, am auzit destui moldoveni, trăitori ai acelei perioade, care spuneau: ”Patru clase făcute la români au fost mai performante decît o facultate de astăzi”. Sigur că e vorba despre o exagerare nostalgică, dar este una rostită de niște oameni care au învățat destule în acel sistem de învățămînt, fiind capabili să facă paralelisme lucide.

Tot în perioada amintită, exista o tradiție formidabilă: în mediul urban, existau altruiști cu bani care subvenționau studiile totale ale unor copii săraci identificați de ei ca fiind potențiali oameni de succes pentru societate, nu neapărat pentru a fi utili afacerilor lor; în mediul rural, erau preoți ori primari care ofereau bani de școlarizare pentru copiii sărmani, dar cu înzestrări deosebite și cu un viitor promițător. Cîți astfel de altruiști mai găsim astăzi?

În România postbelică și comunistă, învățămîntul a continuat să performeze, cu excluderile de rigoare în ceea ce privește adevărurile ori ”întregul” din istorie, filosofie, o anumită literatură etc. Atunci învățam de plăcere ori de frică. În școlile generale, pedepsele aplicate elevilor de către profesori – pusul la colțul clasei, trasul de urechi, bătaia la palme cu rigla sau chiar cîte o palmă aplicată pe obraz – erau o normalitate, inclusiv pentru părinți. Cu toate aceste pedepse, nici unul dintre noi, cei pedepsiți, nu eram traumatizați și nu aveam nevoie de consiliere psihologică. A, da, o consiliere psihologică mi-o oferea, și mie, tata, care, după ce afla că am fost pedepsit pentru că am fost obraznic, îmi mai altoia și el o pereche de palme care mă scoteau instantaneu din depresie și, ma-măăă, cît de liber mă simțeam ca s-o iau de la capăt!

Nu am de unde să știu cum funcționa învățămîntul sovietic din Moldova, însă existența unor intelectuali de mare valoare, pe care i-am cunoscut și îi știu, îmi confirmă că era performant, exceptînd, poate, ”consilierile psihologice pedagogice și părintești”. Dar să ne întoarcem cu spatele la trecut și să ne proptim fața în prezentul fierbinte! Reamintesc faptul că vorbesc la modul general! De-a lungul anilor, în medii familiale diferite, am constatat că părinții erau/sunt mai preocupați exclusiv de nota mare obținută de copilul lor ”cu orice preț”, nu și dacă ce a învățat corespunde notei, fiind capabili să ofere tot felul de stimulente învățătorilor și profesorilor, fie pentru o notă maximă, fie pentru una de trecere a clasei. Am cunoscut cazuri concrete! Unii dintre acești foști elevi absolvenți au ajuns învățători ori profesori în sistemul educațional ambiguu în care s-au format. Fiind vorba despre un sistem ”moștenit”, în virtutea unor relații ”neigienice” moral și intelectual, noile generații îl perpetuează ca fiind o ”normalitate”.

Din perspective educaționale benefice, reformatoare, ar trebui să existe un contract clar între părinți, profesori și elevi, în care s-ar impune specificarea unor condiții asumate de către aceștia, inclusiv dimensiunile unor sancțiuni. Într-un astfel, să-i zicem, contract, părțile trebuie să excludă intervenționismul partizan, coruptibil, avînd drept scop esențial educația școlară a copilului în limitele posibilităților lui.

Cu toate ajutoarele financiare externe, reforma învățămîntului din Republica Moldova pare să fie la fel de zadarnică la fel ca și reforma clasei politice. Reformă nu înseamnă doar comasarea unor școli din mai multe sate în care există un număr insuficient de elevi. Nu este logică funcționarea unei școli întregi cu 20 sau 50 de elevi și cu profesori pentru toate materiile! La polul opus, însă, începînd cu Chișinăul, există licee cu clase care au cîte 40 de elevi, deși norma admisă este de 25-30 de elevi în clasă, iar sălile de cursuri trebuie să fie de cel puţin 60 metri pătrați. Poate cineva să argumenteze coerent eficiența pedagogică pe care o poate garanta un profesor unui număr de 40 de elevi dintr-o singură clasă? Nu cred! Chiar și ”norma admisă” de 25-30 de elevi într-o clasă este, totuși, cam mare.

Culmea e că, în situația descrisă mai sus, directorii acestor licee spun că ”nu pot să îi refuze pe copii”. Ba pot! Ei trebuie să-i refuze pe părinții dornici să-și înscrie copiii doar la unele licee pentru că ar fi mai... de fițe ori mai performante. Ce să înțelegem din asta – că, în Chișinău, sunt licee de neamuri bune și de neamuri proaste? Oare asta nu vorbește despre decalajul grav al calității învățămîntului între liceele din Chișinău?

”Elevii nu-și vor mai putea folosi telefoanele mobile în timpul orelor de clasă începînd cu luna viitoare”, a anunțat ministrul Educației și Cercetării, Dan Perciun. Ce reformă fundamentală!!! Sigur că e o măsură absolut necesară, însă de ce dl ministru nu a stăvilit deja avalanșa de clase cu 40 de elevi măcar de acum vreo trei ani? Oare în spatele afirmațiilor directorilor de licee că ”nu pot să îi refuze pe copii” nu sunt pitite și alte ”interese bugetare”?

Înspre încheiere, mai notez o inițiativă legată tot de învățămînt, o inițiativă generoasă și bine intenționată susținută financiar de către Norvegia, Banca Mondială, Uniunea Europeană, PNUD, UNICEF, Guvernul Poloniei și alte organizații internaționale. La jumătatea lunii Septembrie, am fost anunțați că Norvegia și PNUD Moldova vor moderniza cinci din cele 35 de instituții de învățămînt care fac parte din Rețeaua Școlilor Model din Republica Moldova. Investițiile vor fi făcute în cadrul proiectului ”Transformarea educației în Moldova prin Școlile Model”, în valoare de 18.920.667 de dolari, implementat în perioada 2024-2028. Inițiativa este sprijinită și de Banca Mondială, Uniunea Europeană, PNUD, UNICEF, Guvernul Poloniei și alte organizații internaționale.

În acest context, vor fi renovate clădirile, instituțiile urmînd să fie dotate cu echipamente școlare performante și mobilier. De condiții excelente de studii vor beneficia copiii din centrele raionale, dar și cei care vin la aceste instituții din localitățile învecinate. PNUD și Norvegia vor susține, totodată, formarea cadrelor didactice și adaptarea curriculumului și a conținuturilor educaționale predate în școli. Pînă la începutul lunii Februarie, Guvernul accesase deja 14,5 milioane de euro pentru implementarea proiectului Rețeaua Școlilor Model, bani oferiți de Banca Mondială, Delegația Uniunii Europene în Republica Moldova, UNICEF, PNUD și USAID. Totodată, zice-se că proiectul mai este susținut și de mai multe companii private. Pe acestea din urmă le-aș trimite să urmeze pildele altruiștilor cu bani din mediul urban, ale preoților de țară sau primarilor din perioada interbelică.

Este excepțională această inițiativă, dar finalizarea ei cu brio ne cam lasă în ceață... pedagogică, iar asta pentru că ne așternem să întrebăm: există, la nivel național, ”capital uman pedagogic” adaptabil pentru așa ceva? Cei mai mulți dintre profesorii și absolvenții tuturor nivelurilor educaționale știu prea bine cît de copleșitor este numărul celor cu diplome de absolvire obținute ”pe ochi frumoși”. Oare toți aceștia sau măcar unii dintre ei vor fi parte cooptată a izbînzii proiectului Rețeaua Școlilor Model? Mă tem că da! Puteți, unii, să mă contraziceți și chiar să mă suduiți, dar aveți curajul să participăm la un ”test pedagogic” comun?

P.S. În contextul acestui proiect ”bănos”, întreb: Pentru finalizarea lui în termenii benefici doriți de către donatori, conducătorilor acestuia le-a trecut prin cap, mă rog, prin minte, să-i ”capaciteze” în realizarea proiectului pe acei absolvenți străluciți de liceu, care nu și-au dobîndit diplomele ”pe ochi frumoși”? În cadrul acestui proiect, este inclusă și predarea în școli a Codului Bunelor Maniere, pe care părinții nu-l prea împărtășesc progeniturilor lor? Întreb, nu dau cu parul!