Pseudo-clasicul în viață care se îmbată cu propria-i închipuire

Autor: Mihai CONȚIU

Din start, vreau să precizez că cele scrise în acest articol sunt constatări personale cu puternică tentă de obiectivitate, nicidecum ”un atac la adresa cuiva”. Spre miezul nopții care a despărțit zilele de 11 și 12 Noiembrie, un amic scriitor moldovean a scris, pe Facebook, cu bun simț și revoltă firească, că o bibliotecă oarecare poartă deja numele unuia despre care mulți știu că-i poet, iar alții, mult mai bine informați, cunosc faptul că a mai fost și este și ”altceva”. A doua zi, pe 12 Noiembrie, am intrat pe pagina de Facebook a amicului scriitor ca să-i revăd postarea, dar am văzut că deja o eliminase. M-am mirat, în primul rînd, de această ”dezicere necurajoasă” deoarece, de-a lungul anilor, am fost martorul unor atitudini îndrăznețe ale acestuia față de abuzurile și nedreptățile comise față de scriitori. Pe de altă parte, m-am ”dezmirat”, înțelegîndu-i temerile că ”bibliotecarul puternic” îi poate sabota ”reprezentările lui publice”.

Făcînd, reflexiv, o comparație între realitatea scriitoricească din Republica Moldova și cea din România, am constatat, printre multe altele, de-a lungul multor ani, că unii dintre scriitorii moldoveni, unii chiar bine ”(auto)titrați” pe plan local, au o obsesie maladivă pentru nemurirea postumă. Ei chiar își imaginează sau speră că, ajunși într-o Lume de Apoi, se vor autoadmira de acolo privind satisfăcuți spre străzile, casele de cultură ori busturile scrijelite cu numele lor. Aceștia, pur și simplu, nu pot să priceapă că vor fi doar niște ”morți definitiv” și... cam atît!

Republica Moldova, ca Țară, le prinde bine unora care spun că sunt scriitori români, adică ai României, iar asta pentru că au o oarecare notorietate doar în Republica Moldova, indiferent de cîte premii românești obțin, însă nu și în România, unde nu pot concura cu autorii nativi români ”ne-bilingvi” din instinct ori educație. Aici fac o paranteză în care vreau să vă asigur că îi știu/cunosc pe cîțiva scriitori și intelectuali moldoveni contemporani valoroși, adică ”săritori ai gardului moldovenesc auto-adulator”, dar nu îi pomenesc din motive pricepute doar de unii!

Revenind, iarăși, la ”oamenii mari care poartă nume de străzi”, dar nu numai, reamintesc o serie de secvențe punctate altădată. Cu ”suport politic postum”, garantat de odiosul Vladimir Plahotniuc, o stradă centrală din Chișinău a fost ”botezată” cu numele unui gazetar mediocru, în fond, pentru că nu a creat niciodată un ziar din banii lui, ci a păstorit vreo două cu ”bani pro-rusești”. În plus, și-a mai editat și vreo două cărți, parcă, în care și-a republicat articolele de presă. Spun asta în condițiile în care nici măcar actualul ”primar harnic Ion Ceban”, împreună cu întregul Consiliu Municipal n-au auzit de creatori valoroși ca Nicolae Esinencu, Gheorghe Vodă, Aureliu Busuioc, Anatol Codru, Anatol Ciocanu și alți cîțiva. Ce să mai spun despre ”uitarea” unor mari plasticieni, actori ori regizori de film...!?!

Vorbind despre contemporani onorați, pe merit, încă din viață, accentuez că muzica lui Eugen Doga nu poate fi contrazisă ori negată niciodată de nimeni.

Pentru că mă pricep în domeniu, reamintesc cititorilor importanța lui Sandu Grecu. actor, regizor și fondatorului Teatrului Național Satiricul Ion Luca Caragiale. Ca și filosofia, artele plastice ori literatura, teatrul s-a născut încă din Antichitate și va muri în clipa în care și omenirea va pieri. Sandu Grecu, în 35 de ani, a rescris istoria teatrului național, dar nici el, la fel ca și cei amintiți mai sus, nu se gîndește obsesiv, aidoma unor ”scriitori de rînd”, ”să facă trotuarul” vreunei străzi care le poartă numele.