Ştiu aşa un tip de bărbaţi, eroi în public şi cîrpă acasă. Cunoşteam pe unul, ca urmare a unor circumstanţe temporare, care în lume, cînd nu era nevastă-sa prezentă, o numea vipera. Cu atîta plăcere rostea acest nume, dar şi cu o mai mare plăcere îi spăla oasele. Persoane absolut străine, la orice moment potrivit sau cînd cădea momentul că se discuta despre casă, familie, menaj, eram nevoite să ascultăm cu lux de detalii ce scîrbă şi ce spurcăciune era soţie-sa: „vipera ieri iarăşi a scuipat cu venin”, „a mea ieri din nou a îmbrăcat pielea de şarpe, dar de fapt nici n-a lăsat-o niciodată”, „vipera poate să împroaşte cît o vrea cu otravă că tot eu o să-i vin de hac”.

Şi tot aşa, dă-i şi dă-i cu acuzaţii şi exemplificări, de unde rezulta că vipera e mare canalie, însă şi tipul e dintr-o bucată şi ştie cum să facă ca să pună năpîrca la punct, iar cuvîntul lui de bărbat de fier a fost în stare să facă ordine în serpentarium. Pînă într-o zi, la un eveniment public, cînd am avut ocazia să urmăresc cuplul „in-corpore”.

Ea, o tipă drăguţă, pozitivă, sfătoasă, foarte comunicativă - o tipă OK, cum le place să zică tinerilor de azi, fără nici vreun semnalment de aspidă. Însă cel mai relevant a fost „îmblînzitorul” de şarpi. Eroul de altădată stătea ca un ţînc în faţa ei, servil, obedient, tot aruncîndu-se să-i ia - O, Doamne!- gentuţa din mîini, să-i îndrepte fularul pe spate şi cărîndu-i cu nemiluita mîncare de pe platourile chelnerilor. Ea, cu o ţinută aproape regală, accepta toate aceste semne de atenţie cu o privire hilară în care se citea cam aşa ceva: oh, ce să-i fac, dacă prostuţul meu e atît de grijuliu”?! Iar „prostuţul” făcea sluj într-o disperare şi nici nu reuşeai să te uimeşti cum vipera se transformase în „pisu”, muţiu”, „mica”, „iepuraş” etc. Asta, da, metamorfoze! Cu ce poftă mai rîdeam pe urmă cînd „superman”-ul nostru revenise la normal şi iarăşi îi dădea cu poveştile despre balauri. Numai că toată lumea cunoştea deja situaţia şi istoriile cu domesticirea viperei erau un fel de pastilă de rîs, aşteptate cu interes chiar.

Demult ştiu că este o mare naivitate să crezi pînă nu vezi şi n-ai dovezi. Şi mai ştiu că numai cine trăieşte, cunoaşte adevărul real. Poporul este un mare înţelept – „de departe trandafir, de aproape borş cu ştir”. Şi dacă uneori este loc pentru compromisuri, alteori categoric nu. Nu, nu şi tot nu. Pentru că dintr-o mică cedare fără rost poate creşte o mare tragedie personală.

Interesant, în toţi anii, chiar nu s-a găsit nici o persoană „binevoitoare” să-i transmită „viperei” că e viperă?

Lilia GRUBÎI