După nici 4 ani o altă pierdere avea să o marcheze profund şi a fost la un pas să îi încheie cariera. Johnny Starck, managerul ei, cel care o transformase în idolul unei lumi întregi, se stingea şi el din viaţă. Şocul a fost prea mare…

”Încă de mică m-am simţit ca Albă ca Zăpada care întreţinea gospodăria celor şapte pitici, am cîntat la fiecare activitate casnică simţindu-mă astfel ca o adevărată zînă. Am luat asta foarte în serios crezînd că în realitate sunt chiar o zînă”. Viaţa cîntăreței Mireille Mathieu pare cu adevărat desprinsă dintr-un film de ficţiune. S-a născut şi a crescut într-o familie extrem de săracă, a abandonat studiile la numai 13 ani ca să poată aduce bani în casă, dar a avut mereu sprijinul şi înţelegerea părinţilor, iar acestea au fost cele care i-au dat aripi.

Copilul crescut în sărăcie, dar cu iubire

Născută în mijlocul Verii în Sudul Franţei, la Avignon, Mireille Mathieu a fost cea mai mare dintre cei 14 fraţi ai familiei. Primii 15 ani din viaţă i-a petrecut într-o baracă din lemn în care ploua şi bătea vîntul, fără încălzire sau duş. Surorile dormeau într-un pat, fraţii, în altul, iar părinţii dormeau cu bebeluşii în singurul colţ al barăcii în care exista o sobă. Cei mai mari primeau sub pături cărămizi încălzite ca să nu îngheţe peste noapte.

La 6 ani Mireille ştia deja să spele rufe şi să cureţe casa. Şi nu doar că ştia, dar ăsta era rostul ei în gospodăria cu atît de multe suflete. De spălat se spăla la şcoală, înainte de începerea cursurilor, iar felul principal de mîncare era pîinea. Mireille a spus mereu însă că nu resimţea sărăcia atît de greu precum ar părea din exterior pentru că familia o hrănea cu dragoste, empatie şi înţelegere.

La 13 ani, copila cu ochi verzi a renunţat la şcoală şi s-a angajat într-o fabrică de hîrtie. La 5 dimineaţa începea lucrul, dar nu se plîngea ci era recunoscătoare că poate fi de ajutor. Banii cîştigaţi de ea aduceau o gură de aer proaspăt familiei numeroase. Avea 15 ani cînd Primăria le-a oferit o locuinţă socială, un apartament cu 4 camere ce pentru adolescenta muncitoare arăta ca un palat, aşa cum avea să mărturisească mai tîrziu. Avea baie, apă caldă, toaletă în casă, lucruri la care doar visase pînă atunci.

Vocea, cea mai de preţ moştenire

Tatăl său, Roger Mathieu, era cioplitor în piatră, dar avea o voce extraordinară, de tenor. Nu a fost lăsat să urmeze o carieră în muzică. Tatăl acestuia, la rîndul lui cioplitor, considera că muzica ar fi o pierdere de vreme. Roger nu a abandonat însă niciodată plăcerea de a cînta şi făcea asta oriunde se afla: în atelier, acasă sau în corul bisericii.

Mica Mireille îl urma pretutindeni şi încerca să cînte la fel ca el, aşa că bărbatul încerca să o înveţe tot ce ştia şi o lua cu el pe scenă la spectacolele locale, organizate de sărbători. În timp ce mama credea că Mireille e prea mică pentru astfel de lucruri – avea doar 4 ani cînd a urcat prima dată pe scenă –, tatăl îi repeta mereu că fiica lor va fi o privighetoare. Poate că dacă n-ar fi fost regretul lui că nu şi-a putut urma visul şi încercarea de a repara lucrurile cu ajutorul celui mai mare dintre copiii săi, lumea ar fi pierdut pe unul dintre cei mai mari artişti ai săi.

Crescută pe muzica altor două mari artiste, Edith Piaf şi Maria Callas, pentru Mireille Mathieu cîntatul a devenit la fel ca respiraţia – un lucru vital şi pe care nu şi-l refuza niciodată. Cînta la grădiniţă, pe stradă, alături de prieteni, în familie.

O parte din banii cîştigaţi din munca la fabrica de hîrtie a decis să îi folosească pentru lecţii de canto, iar la 16 ani s-a înscris la cel mai mare concurs din Avignon, On chants dans mon Quartier (Se cîntă în cartierul meu). Nu l-a cîştigat atunci, nici pe cel din anul următor, dar la 18 ani marele premiu era al ei. Interpretarea piesei La vie en rose a impresionat teribil, iar melodia Edithei Piaf avea să devină nelipsită din concertele ei, de-a lungul carierei.

Dar concursul avea să îi aducă şi un sprijin nesperat. Impresionat de vocea lui Mireille, dar şi de perseverenţa ei, primarul adjunct din Avignon face din ea o prezenţă constantă la spectacolele locale, deloc puţine. Tot el a fost cel care a înscris-o la un concurs televizat, Jeu de la Chance (Jocul norocului). O Mireille Mathieu timidă păşea la vîrsta de 19 ani pe scenă, urmărită de milioane de oameni. A cîntat Jezebel, piesă a aceleiaşi Edith Piaf, ce murise în urmă cu doar 2 ani, iar o ţară întreagă era acum fascinată de noua minune a Franţei.

Fascinat a fost şi managerul lui Johnny Hallyday, Johnny Starck, care a decis că Mireille trebuia să fie noua stea a muzicii internaţionale. A învăţat-o să vorbească corect, să se exprime, să se mişte şi cum să cînte mai bine decît o făcea deja. Artista mărturisea mai tîrziu că începutul nu a fost deloc uşor. Starck nu era deloc blînd cu ea, dar ea ştia că asta este calea către succes. Şi aşa a fost.

Albumul ei de debut, pe cînd avea doar 20 de ani, a transformat-o în vedetă, iar din acel moment drumul ei în muzică a mers doar în sus. A vîndut 150 de milioane de albume de-a lungul carierei, a cîntat 1.200 de melodii în 11 limbi şi a încîntat oamenii oriunde a mers. Charles Aznavour, Plácido Domingo, Julio Iglesias şi Tom Jones sunt doar cîteva dintre numele extraordinare alături de care a cîntat Mireille Mathieu. Iar printre cei care au putut să o asculte şi să o admire live s-au numărat Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi Regina Elisabeta a II-a.

Pierderile care au marcat-o şi lipsa vieţii personale

Mireille Mathieu a considerat mereu că este norocoasă pentru că a avut şansa unei asemenea voci şi pentru că a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii.

Orice apariţie, orice concert însemna pentru ea o pregătire temeinică, ore întregi în care analiza totul, de la scenă la lumini, în care îşi încălzea vocea şi îşi măsura fiecare gest. Pentru ea muzica nu a fost doar talent, ci extrem de multă muncă şi dăruire. Iar pe lîngă aceste lucruri nu a mai fost loc şi de o viaţă personală, de un iubit sau un copil, de o altă familie cu excepţia celei în care crescuse.

Avea 39 de ani cînd a primit prima grea lovitură. În Vara lui 1985, tatăl ei se stingea din viaţă. Omul care îi dăduse vocea, omul care o învăţase şi o încurajase să cînte nu mai era. Fotografia lui i-a luat locul, iar pentru artista celebră internaţional, să vorbească cu imaginea tatălui său înainte de fiecare apariţie a devenit o necesitate.

După nici 4 ani, o altă pierdere avea să o marcheze profund şi a fost la un pas să îi încheie cariera. Johnny Starck, managerul ei, cel care o transformase în idolul unei lumi întregi, se stingea şi el din viaţă. Şocul a fost prea mare pentru Mireille Mathieu, care a picat într-o depresie accentuată.

Pînă la urmă una dintre surorile artistei, Monique, a decis să-i fie sprijin nu doar sufletesc, ci şi în carieră, aşa că i-a devenit manager. O ajută să-şi reia apariţiile şi concertele, să înregistreze un nou album dedicat lui Johnny Starck, precum şi o melodie compusă special în onoarea lui – Ce soir, je t’ai perdu.

La vîrsta de 53 de ani primeşte cea mai înaltă distincţie franceză, Cavaler al Legiunii de Onoare, şi este numită ambasador al culturii franceze. A continuat să cînte în toată lumea şi să lanseze noi albume. Relaţiile ei apropiate cu Vladimir Putin au fost contestate de mulţi, însă Mireille Mathieu a spus că ea nu face altceva decît să-şi ducă muzica în toate colţurile lumii.