În ţările ex-comuniste din Europa Centrală tranziţia de la comunism la democraţie s-a desfăşurat în baza Legii lustraţiei. Un rol hotărîtor în procesul tranziţiei revenind legislatorilor, elitelor politice, mijloacelor de informare în masă, societăţii civile, reprezentanţilor clerului, opoziţiei vechi (partidelor istorice), opoziţiei noi (mişcarea „Solidarnosc”), care au format un front anticomunist comun în vederea realizării obiectivelor tranziţiei prin utilizarea procedeului lustraţiei.

Partidul comunist cehoslovac, “organizație criminală”

Încă din aprilie 1990 autorităţile cehoslovace (din 1992 cele cehe) au început să întreprindă acţiuni drastice împotriva celor care au săvîrşit crime împotriva opozanţilor regimului comunist. La 23 aprilie 1990, a fost adoptată Legea reabilitării victimelor represiunilor politice. Legea se referă la persoanele condamnate pe nedrept în perioada 1948-1989. Ea anulează retroactiv Legea privind delictele politice. Drept urmare, pînă la finele anului 1993 au fost reabilitate 96 la sută din victime. Acestea au primit despăgubiri în valoare de trei miliarde de coroane (100 milioane euro).

După “Legea reabilitării” a urmat “Legea lustraţiei”. Această lege prevede “radiografierea” “foştilor colaboratori sau agenţi ai Poliţiei secrete cehoslovace, precum şi a unor înalţi funcţionari de stat şi de partid şi interzicerea ocupării unor funcţii de stat de conducere în aparatul de stat, în armată şi justiţie, dar nu şi în parlament de către aceştia”.

“În 1996, termenul de valabilitate a lustraţiei a fost prelungit cu cinci ani şi reînnoit încă odată în 2002. Din cei peste 300.000 de solicitanţi nu au trecut „testul lustraţiei” aproximativ trei la sută“ - scrie Jaques Rupnik în articolul ”Ce-i de făcut cu trecutul comunist în Republica Cehă”.

În iulie 1993, parlamentul ceh a aprobat „Legea asupra ilegalităţii regimului comunist şi asupra rezistenţei faţă de acest regim”. Această lege declară că Partidul Comunist este o „organizaţie criminală”, că milioane de foşti membri ai Partidului Comunist Cehoslovac sînt membri ai unei „organizaţii criminale”. Legea defineşte regimul comunist ca fiind “criminal, nelegitim şi odios”, iar opoziţia faţă de el este calificată drept „legitimă, îndreptăţită din punct de vedere moral şi demnă de cinste”. Ea „anulează prescripţia crimelor politice comise între anii 1948 1989 şi promovează ideea că parlamentului îi revine sarcina de a face din istorie obiect de legislaţie”.

Vaclav Havel şi-a exprimat în repetate rînduri următoarea opinie în legătură cu trecutul comunist al ţării sale: “Sîntem aşadar cu toţii, fireşte într-o măsură diferită, răspunzători de funcţionarea aparatului totalitar. Nici unul din noi nu i-a fost numai victimă: cu toţii am fost, în acelaşi timp, şi creatorii lui.”

Rolul justiției în tranziția poloneză

Spre deosebire de Republica Cehă, care “a mers mai departe decît majoritatea celorlalte ţari ex-comuniste din Europa Centrală în străduinţa lor de a cuprinde în legi natura criminală a vechiului regim” (Jakues Rupnik), în Polonia lustraţia s-a desfăşurat pe etape şi într-un ritm mai încetinit.

La începutul lunii august 1989, parlamentul polonez a creat un organ numit “Comisia pentru răspunderea constituţională”. Comisia a fost însărcinată «să elucideze aproximativ 100 de cazuri de moarte. Era vorba de persoane ce avuseseră legături cu Mişcarea “Solidarnosc” şi cu vechea opoziţie democratică, precum şi de clerici care fuseseră ucişi sau pieriseră în împrejurări neclarificate în răstimpul scurt de la declanşarea stării de război şi pîna în primăvara anului 1989». Comisia pentru răspundere constituţională «a strîns numeroase documente, prevăzute cu menţiunea “secret-de-importanţă deosebită”, unele aduse din Republica Cehă sau din Germania, a interogat inculpaţii şi martorii».

În baza documentelor şi explicaţiei Comisiei pentru răspunderea constituţională au fost făcute cercetări referitoare, printre altele, şi la următoarele cazuri: reprimarea sîngeroasă a grevelor muncitoreşti din luna decembrie 1970; uciderea unor mineri de la abatajul „Wijek”, în decembrie 1981; împuşcarea unor demonstranţi din Lublin, în august 1982; uciderea preotului Jerzy Popeluszko. ”Unele din aceste cercetări s-au ocupat de persoane ce făceau parte din elita aparatului comunist de stat şi de partid”– scrie Andrei Paczkowski în articolul său întitulat “Justiţia de tranzit în Polonia”. Cercetările au fost conduse de ”Comisia centrală pentru urmărirea crimelor împotriva naţiunii poloneze”.

În februarie 1991,Seimul polonez a adoptat o lege care “anulează sentinţele pronunţate în procesele politice din anii 1945-1956 şi oferă victimelor sau moştenitorilor acestora, posibilitatea de a solicita o despăgubire, creînd totodată posibilitatea de a pune sub acuzaţie judecători sau avocaţi suspecţi de aşa numite crime judiciare” (acelaşi autor).

În Polonia, ”responsabilitatea politică a fost cercetată la doua nivele: a responsabilităţii unor persoane concrete şi a responsabilităţii de grup”.

Pe baza unei rezoluţii a Seimului, statul a preluat fondurile Partidului Comunist. Drept urmare, acest partid şi-a anunţat autodizolvarea şi s-a autoproclamat drept social-democrat, în 1990, iar o parte considerabilă a funcţionarilor de partid de la toate nivelele s-a retras din viaţa politica sau s-a pensionat.

Ca şi în Republica Cehă, tranziţia poloneză de la comunism la democraţie s-a desfăşurat în baza procedeului numit lustraţie.“Ideea lustraţiei a apărut pentru prima dată în primăvara anului 1990 şi-a dobîndit forma legală abia cu doi ani mai tîrziu. La 28 mai 1992, Seimul a adoptat o Rezoluţie, care obliga pe ministrul de interne să-i deconspire pe foştii colaboratori secreţi care ocupau funcţii înalte în stat şi în administraţia autonomă sau activau în domeniul justiţiei. În seara de 4 iulie, ministrul de interne a transmis şefilor fracţiunilor parlamentare o primă listă, pe care se aflau nu numai destui deputaţi şi miniştri, dar şi preşedintele Poloniei (Lech Walesa), precum şi însuşi preşedintele Seimului, care era totodată preşedinte al partidului printre membrii cărora se număra chiar ministrul de interne, aşadar cel ce întocmise lista” (Andrzej Paczkowski).

În iulie 1997 parlamentul polonez a adoptat Legea lustraţiei. Denumirea ei complexă sună astfel : ”Legea privind dezvăluirea lucrărilor sau serviciilor din cadrul organelor securităţii statului, respectiv, a colaborării cu ele între anii 1944 - 1990 a unor persoane ce deţin funcţii publice. Conform acestei legi “un proces se intentează acelor persoane care şi-au ascuns colaborarea cu Securitatea statului, într-o declaraţie specială pe care oricine este obligat s-o iscălească”. Drept urmare, unii parlamentari şi-au pierdut mandatul.

În iulie 2000, in Polonia a fost creat Institutul Memoriei Naţionale, care este însărcinat, printre altele, « să investigheze şi să aducă în faţa justiţiei crime naziste şi comuniste, să ţină în păstrare documentele serviciilor speciale, să facă accesibile documentele adunate de aparatul de securitate al statului comunist, procedura fiind numită „acces la dosare”, să întreprindă cercetări ştiinţifice». Institutul fiind absolut independent faţă de administraţia statului.

Tranziția în stil moldovenesc

1. Nedorinţa Parlamentului de la Chişinău de a face din istorie obiect de legislaţie

După ce am descris, pe scurt, cum a evoluat tranziţia de la comunism la democraţie în Republica Cehă şi Polonia, după ce am aflat cum a acţionat societatea poloneză în vederea decomunizării ţării sale, ce au făcut elitele intelectuale cehe cu trecutul comunist al ţării lor, să ne oprim şi asupra unor aspecte ale tranziţiei moldoveneşti.

Într-o accepţie mai largă, tranziţia moldovenească reprezintă un proces de trecere de la sistemul sovietic la cel bazat pe valori şi principii democratice, în faţa căruia se impun următoarele obiective: trecerea de la economia socialistă (planificată) la cea privată; consolidarea statalității moldoveneşti post-sovietice; democratizarea societății; prevenirea repetării abuzurilor îndreptate împotriva drepturilor omului; promovarea şi apărarea adevărului istoric; înbunătățirea situației materiale a populației; combaterea separatismului politic; reconcilierea între diverse grupuri entice, naționale, sociale.

În legătură cu lista obiectivelor tranziției moldoveneşti, se cuvine să formulăm următoarea întrebare: care este rostul tranziției moldoveneşti, dacă ea nu-şi pune drept scop înlăturarea treptată a consecinței fundamentale, a consecinței consecințelor dominației sovietice în Basarabia - statalitatea moldovenească post-sovietică artificială, nedorită de populația conştientă a provinciei; dacă celelalte consecințe ale dominației sovietice, cele adiacente, adică cele derivate din cea fundamentală, se conservează sau se înlătură doar parțial; dacă tranziţia moldovenească se desfăşoară prea lent şi prea îndelungat şi înregistrează prea puţine rezultate cu adevărat importante; dacă problemele fundamentale fie că se soluţionează foarte superficial, fie că li se tărăgănează soluţionarea de la o guvernare la alta, fie că pur şi simplu se ignoră în mod intenţionat? Tot mai mulţi oameni consideră că acestea se întimplă pentru că tranziţia moldovenească nu are un suport legal, nu se desfăşoară în temeiul Legii lustraţiei.

Este evident că, în mod normal, Legea Lustraţiei trebuia să fie elaborată şI adoptată încă în legislaţia mult lăudatului Organ legislativ rezultat din alegerile parlamentare din anul 1990.

Pentru a înțelege mai bine cine şi de ce a neglijat şi continuă să neglijeze elaborarea şi adoptarea Legii lustrației în Republica Moldova, reproducem definiția noțiunii ”lustrație”: aceasta ”nu este un procedeu penal, ci un mijloc folosit pentru a verifica, prin examinarea dosarelor păstrate în arhivele securității statului, dacă vreun candidat la anumite funcții publice a făcut parte din armata de agenți sau colaboratori ai securității. Ea trebuie să scoată la iveală identitatea adevăraților responsabili ai sistemului de represiune. Lustrația nu trebuie să dea acces în aparatul de stat persoanelor care au avut de-a face cu securitatea”.

Spre deosebire de conducătorii Republicii Moldova, cei ai Cehiei şi Poloniei au elaborat şi adoptat la timp o Lege a lustrației care le-a permis să parcurgă perioada de tranziție într-un timp relativ scurt, să corecteze nedreptățile trecutului comunist, să adere la structurile Uniunii Europene, să asigure cetățenilor lor o situație materială prosperă.

Elitele intelectuale şi nomenclatura conducătoare din Chişinău au profitat de manifestațiile antisovietice din anii 1989-1991 pentru a pune mîna pe putere şi pentru a sta la putere şi după ieşirea R.S.S. Moldoveneşti din componența Uniunii Sovietice.

Republica Moldova a fost creată de către elita intelectuală moldoveană şi clasa politică sovietică, care aveau sentimentul prudent că, dacă Basarabia s-ar reuni cu țara de la care a fost desprinsă, ele nu-şi vor putea păstra situația privilegiată pe care o dețineau în viața economică, socială şi politică, nu vor avea nici o şansă de participare la guvernarea României întregite. În plus, e de presupus că intelectualii implicați în mod direct şi activ în crearea Republicii Moldova se socoteau cei mai buni şi cei mai demni de a conduce statul moldovenesc post-sovietic.

Prin crearea Republicii Moldova s-a reconfirmat înțelegerea criminală dintre Stalin şi Hitler din 23 august 1939 şi ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică de la sfîrşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie 1940. Prin crearea acestei republici post-sovietice s-a reconfirmat stabilirea arbitrară a graniței pe rîul Prut. ”Republica Moldova nu poate scăpa de povara adevărului că ea a apărut pe un pămînt rupt cu forța din corpul fraților de către ocupanții din răsărit”– scrie Iftene Pop în cartea sa ”Basarabia, din nou la răscruce”.

Codul Penal al fostei R.S.S. Ucrainene a avut două articole care au constituit baza legală pentru represiunile politice din R.S.S. Moldovenească: Art. 54 referitor la „actele de trădare de patrie” şi Art. 58 referitor la „activitățile contrarevoluționare”.

Republica Moldova însă nu are un bloc de norme de drept menite să corecteze nedreptățile trecutului sovietic al Basarabiei. Legile Republicii Moldova limitează drastic accesul la dosarele securității sovietice. În plus față de aceasta, legile privind accesul la informație se bat cap în cap. Astfel: în timp ce Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice din perioada stalinistă (din 08.12.1992) reintegrează victimele respective în drepturile pierdute în urma represiunilor politice sovietice, altă lege, Legea cu privire la protecția datelor cu caracter personal (din 15.02.2007) interzice accesul la datele mai importante din dosarele persoanelor condamnate conform cu Art. 54 şi Art. 58 din Codul Penal al R.S.S. Ucrainene (la aşa date ca: numele şi prenumele martorilor acuzării, ale acuzatorilor sovietici şi altele); în timp ce Legea privind accesul la informație (din 11.05.2000) specifică că „nu constituie informație confidențială datele ce țin exclusiv de identitatea persoanelor (date ce se conțin în buletinul de identitate)”, Legea cu privire la protecția datelor cu caracter personal (din 15.02.2007) secretizează „numele, prenumele, patronimicul, anul şi locul naşterii şi alte date cu caracter personal” şi măreşte termenul de confidențialitate de la 75 de ani (cum era în perioada sovietică) la 100 de ani, pentru aceste date.

În cei douăzeci şi ceva de ani de existență a Republicii Moldova, elitele ei intelectuale şi cercurile ei conducătoare nu şi-au asumat dreptul de a face din istorie obiect de legislație, de a cuprinde în legi natura criminală a regimului sovietic. Cu alte cuvinte, ele nu şi-au asumat responsabilitatea de a promulga un grup de norme de drept constituțional prin care ar recunoaşte în mod oficial ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietica, ar defini regimul sovietic din R.S.S.M ca fiind nelegitim şi criminal, ar aplica principiul legalității infracțiunilor şi pedepselor şi asupra crimelor săvîrşite de autoritățile sovietice împotriva populației din R.S.S.M.(principiul de bază în dreptul penal intern şi internațional, conform căruia nu există infracțiune fără ca să existe o lege care să o prevadă şi nimeni nu poate fi pedepsit fără să existe o sancțiune prevăzută prin lege), ar anula prescripția faptelor criminale comise de reprezentanți ai puterii sovietice împotriva populației din R.S.S.M., ar institui pedepse (fie şi suspendate) pentru cei care au săvîrşit asemenea crime în perioada iunie 1940 – iunie 1941 şi în intervalul de timp de după 23 august 1944, ar face posibilă aplicarea procedeului lustrației şi în Republica Moldova.

Lipsa unor norme de drept de natură să facă din istorie obiect de legislație, să corecteze totalmente nedreptățile trecutului sovietic al Basarabiei a influențat negativ evoluția postsovietică a provinciei. Această lipsă a determinat caracterul, modul de desfăşurare, durata şi rezultatele tranziției moldoveneşti de la regimul sovietic totalitar la un sistem organizat pe principii democrațice.

Declarația de independență de la 27 august 1991, care a fost adoptată cu scopul de a nu supăra prea tare Kremlinul şi de a ascunde faptul că Republica Moldova a rezultat din dezmembrarea teritoriului național al României.

În lipsa unor norme constituționale de natură să corecteze nedreptățile trecutului sovietic Republica Moldova nu poate avea viitor, nu poate oferi cetățenilor săi o viață fericită, nu poate avea perspective de dezvoltare, nu poate să-şi armonizeze societatea, nu este în stare să întemeieze o societate bine închegată şi echilibrată, în care componentele ei etnice şi sociale să conviețuiască în bună învoială spre binele tuturor. În lipsa unor asemenea norme nu se poate îndrepta mentalitatea foştilor cetățeni sovietici şi actualilor cetățeni moldoveni, accidentată în perioada sovietică. Dimpotrivă, mentalitatea lor se accidentează şi mai tare şi se transmite generațiilor tinere. În lipsa unor norme de drept menite să incrimineze faptele celor care ne-au ocupat, sovietizat, rusificat, deznaționalizat, ne-au omorît prin deportări, înfometări, condamnări şi prin alte metode, care au lăsat în urma lor jale, lacrimi şi ură, răni adînci pe care nu le putem vindeca nici acum, nu se poate pune capăt unor aşa fenomene reprobabile din zilele noastre ca: continuarea falsificării trecutului nostru istoric, continuarea negării dreptului nostru de a ne identifica din punct de vedere național (ca români), continuarea negării dreptului nostru de a ne denumi corect limba maternă (limba română),continuarea falsificării conştiinței de sine a românilor basarabeni, continuarea propagării urii şi dezbinării etc.

În lipsa unor norme de drept constituțional destinate să facă din istorie obiect de legislație, în Republica Moldova mereu vor circula aşa-numite liste care conțin nume de persoane care au colaborat cu securitatea sovietică, în care se includ şi persoane publice care nu au colaborat cu serviciile secrete sovietice, pentru a le compromite, din considerente strict politice.

Fără asemenea norme de drept nu se poate pune capăt campaniilor permanente de escamotare a adevărului istoric a fenomenelor şi evenimentelor istorice.

În lipsa unor asemenea norme de drept, Curtea Constituțională a Republicii Moldova nu a avut motive bazate pe constituție pentru a recunoaşte legalitatea Decretului preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, din 26.06.2010, referitor la ocuparea sovietică a Basarabiei, şi a Legii nr.192, din 12.07.2012, care prevedea interzicerea utilizării simbolurilor fostului P.C.U.S. şi a fostei U.R.S.S. Decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu are la bază o motivație istorică, dar nu este fundamentat din punct de vedere constituțional. De aceea Curtea Constituțională a Republicii Moldova nu i-a confirmat valabilitatea. Iată în ce încurcături pune instituțiile statului şi societatea lipsa unor norme de drept de natură să facă din istorie obiect de legislaţie.

Dacă Republica Moldova nu are o bază constituțională referitoare la crimele săvîrşite de autoritățile sovietice împotriva populației Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, înseamnă că în acea republică sovietică nu s-au comis asemenea crime şi nu au existat persoane care le-au săvîrşit; dacă nu au existat crime şi criminali, înseamnă că în prezent nu avem pe cine incri- mina, pe cine trage la răspundere, că nimeni nu merită să fie pedepsit şi nu poate fi pedepsit – cam aşa s-ar putea explica nedorința clasei politice din Republica Moldova de a cuprinde în legi natura criminală a regimului sovietic.

Ion STAFI, profesor de istorie