Sînt ştiinţa şi religia adversari de neîmpăcat?  Unul dintre subiectele de dezbatere cele mai caracteristice pentru societatea contemporană pare să fie acela al conflictului sau presupusului conflict dintre știință și religie. Opinia aproape generalizată este că aceste două forțe nu sînt compatibile, ba mai mult, că ar fi implicate într-un conflict inerent, provenit din modurile foarte diferite de percepere și apropriere a realității. Dar oare nu este și acesta un clișeu? Deși poate unui observator obișnuit i s-a părea că cele două domenii își revendică răspunsuri absolute privitoare la aceleași întrebări ontologice și epistemologice, poate că in realitate lucrurile nu stau chiar așa, într-o dihotomie totală. Dacă aruncăm o privire înapoi, prin secolul al XVI-lea un destul de faimos membru al clerului (și nu era singurul), și anume cardinalul Baronius, spunea că ceea ce face credința este să ne arate drumul către ceruri, dar nu cum funcționează cerurile. Distincția între dimensiunea morală și cea funcțională o va integra și Galileo în scrierile sale, amintindu-ne că știința și religia sînt compatibile pentru că fiecare are totuși propria arie unde își exercită modelele explicative.

Din multe puncte de vedere, este evident că cele două diferă, știinta mizînd pe raționament, măsurători, evaluări, failibilism etc., iar religia axîndu-se pe sondările gîndirii intuitive. Asta nu înseamnă însă că nu se pot crea punți de legătură, chiar Einstein a făcut o afirmație faimoasă în acest sens: “Ştiința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă”. Din altă direcție, mai precis din partea Papei Ioan Paul al II-lea, venea mai mult sau mai puțin aceeași idee: “Ştiința poate curăța religia de erori și superstiții, iar religia poate curăța știința de idolatrie și absoluturi false”.

Dar conlucrarea este departe de a fi ușoară într-un mediu presărat cu suspiciuni și ostilități de ambele părți. Una dintre sursele acestor aversiuni este problema eticii în știință, o alta este problema empirismului în religie, și multe alte probleme care în fond se rezumă la cum folosim concret, în societate, aceste două moduri de cunoaștere. Niciunul dintre ele nu ar trebui să prevaleze asupra celuilalt, pentru a se asigura un dialog productiv. Ideal în teorie, dar în practică de obicei ne lovim de esențialism, fundamentalism, prozelitism, și acestea nu doar din partea religiei. Căci pînă la urmă, afirmarea unei non-religiozități absolute, ca și în cazul opus, tot o bază irațională implică, pentru că scoate orice empirism din ecuație.

De fapt, poate că acest conflict între domenii este mai mult un conflict între oameni decît între modurile de cunoaștere în sine. Omul de știintă se poate simți inconfortabil cînd constată că știinta nu poate răspunde la întrebări legate de moralitate sau valori, la fel cum omul religios se poate simți ofensat cînd trebuie să recunoască natura non-științifică a cărților sfinte.

Un alt discurs extrem de exploatat este acela care mizează pe ideea că religia ar avea o influență nefastă asupra capacităților cognitive, blocînd raționamentele prin dogme sau principii etice de nezdruncinat. Este un adevăr fragmentar deoarece, cel puțin în teorie, credința adevărată, la fel ca știința bine practicată, promovează investigarea lumii și înzestrarea ei cu sens, un sens rațional dar care să nu absolutizeze rațiunea, conștiința apartenenței la un întreg. Dogmele rigide și principiile etice foarte înrădăcinate dăunează cunoașterii la fel de mult cum o fac definițiile absolute sau postulatele inalterabile. Orice adevăr propus, indiferent dacă este religios sau științific, trebuie să ofere totodată posibilitatea de a fi combătut (falsificabilitatea, în termenii lui Popper), pentru a fi productiv în cîmpul epistemologic.

Regulile și legitățile din științe nu ne blochează, ci ne ajută să gîndim într-un mod mai structurat, oferindu-ne anumite cateorgii și instrumente de cercetare de care putem apoi să ne debarasăm dacă ajungem la alt adevăr. Este poate mai util să privim astfel și dogmele, învățăturile, predicile, ca pe niște linii de ghidare de care să ne folosim cînd intrăm în sfera întrebărilor fundamentale despre viață, destin, moralitate, etc., resorturi pe care trebuie, la fel ca în oricare alt domeniu, să le punem sub semnul întrebării.

Și religia, și știința, constituie (sau cel puțin așa ar fi ideal) terenuri fertile pentru provocările minții și se pot afla în dialog, uneori aducîndu-și îmbunătățiri reciproce. Ințelegerea universului și ideea unei forțe care îl ordonează nu se exclud. Desigur, sînt multe chestiuni de explorat la această temă a compatibilității dintre cele două, dar nu ar trebui ridiculizată posibilitatea comunicării între cele două. Din punctul de vedere al metodelor, sînt două căi ce par ireconciliabile (empirismul vs. convingerea) și de multe ori chiar sînt, în momentul în care argumentele știintifice contrazic flagrant anumite afirmații cu caracter religios.

Altminteri, ca rațiune de a fi nu sînt foarte departe. Johannes Kepler (și nu numai el) era de părere că scopul principal al tuturor investigațiilor asupra lumii externe ar trebui să fie descoperirea ordinii raționale și armoniei cu care a fost înzestrată de către divinitate, revelată nouă prin limbajul matematicii. Și știința, și religia se intersectează în contemplarea universală. Ar trebui să medităm puțin asupra acestei chestiuni, mai ales în contextul actual, cînd credințele par din ce în ce mai secularizate. (va urma)