Strada mea

Autor: Dinu MIHAIL

… este (de fapt, a fost) un bulevard – bulevardul Renaşterii. Un nume frumos, care nu i-a fost pus întîmplător: A re-nvia, a te mai naşte/E darul crudei tale sorţi. În anii de re-înviere, de re-naştere naţională a poporului nostru – 1988-1989 – pe aici treceau coloanele cu drapele tricolore spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. Erau cohortele de tineri şi bătrîni din cartierele Poşta Veche, Rîşcani şi Ciocana ale capitalei, precum şi din localităţile limitrofe: Ratuş, Măgdăceşti, Cricova, Stăuceni, Ciorescu, Grătieşti ş. a. Şi în primăvara anului trecut au marşat manifestanţi. Ce-i drept, în număr mult mai mic, grosul moldovenilor fiind ocupaţi probabil cu cititul… Patima cititului s-a răspîndit mai ales după ce la noi s-a adoptat (odată cu Independenţa născută, ca Venus, din spuma puciului de la Moscova din august 1991) legea conform căreia furtul de carte trebuie încurajat de Guvern ca un act de cultură!

Cu vreo 200 de ani în urmă, era cea mai importantă stradă a Chişinăului. Pe ea se ridicase vechea catedrală a oraşului, în care a slujit şi Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Lîngă catedrală mai era o reşedinţă mitropolitană, precum şi Muzeul Arheologic Bisericesc, unde a trudit preotul şi cărturarul basarabean Paul Mihail.

Toate acestea nu se mai găsesc acum, pentru că au fost demolate prin anii ‘60. De către buldozerele ideologice ale zănaticului N. S. Hruşciov. În locul catedralei se înalţă orgolios pe verticală Centrul de Agrement Moscova – fostul cinematograf cu acelaşi nume, care în ultimul timp găzduieşte (şi) Teatrul “Eugene Ionesco”. Singura amintire despre vechea catedrală ne este indusă în memorie de o stradă învecinată: Sfîntul Arhanghel Mihail, conducătorul oastei Domneşti, patronul spiritual al Germaniei.

Dar lăcaşurile sfinte nu au dispărut complet de aici. Puţin mai sus se află biserica Sf. Ilie, iar în spatele blocurilor – una dintre cele mai vechi biserici ale oraşului, cea armeană. De fapt, o biserică moldovenească cedată filantropic comunităţii armenilor. Printre altele, în curtea acestui lăcaş sînt înhumate rămăşiţele pămînteşti (se păstrează pînă şi piatra tombală frumos incrustată) ale boierului de origine armeană Manuk-bei, care a avut pe timpuri moşii prin părţile Hînceştilor. Un “Han al lui Manuk” (e vorba de acelaşi Manuk-bei înhumat la Chişinău) se află la Bucureşti, un fel de fortăreaţă bahico-gastronomică.

Tot aici se găseşte şi Monumentul victimelor holocaustului din anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ce îmi place în mod deosebit la acest bulevard este aleea care îl străbate dintr-un capăt în altul. Este aidoma unui tunel de clorofilă care nu cred că se mai repetă undeva în capitala noastră. Poate doar la Ciocana, pe bdul Mircea cel Bătrîn. Ceva similar mai cunosc – o imensă alee de nuci plantată prin anii ‘70 – la intrarea în oraşul Costeşti din raionul Rîşcani… E un loc plăcut în care să leneveşti, să flirtezi, să răsfoieşti o carte, să “complotezi” la adresa regimului, să te plimbi, mai ales vara. Întrebare: Şi cam de ce, mă rog, n-am complota? Răspuns: Într-adevăr, nu sîntem răi din fire, dar cîrcotaşi din tată-n fiu sîntem… Pe semne, nu întîmplător cel mai răspîndit animal la moldoveni este Capra vecinului.

Apropo, iată ce spunea, prin anul 1938, eseistul, criticul de artă, în fine, intelectualul de marcă Petru Comarnescu, tovarăş de idei cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Mihail Polihroniade, despre virtuţile sufleteşti ale basarabenilor: “Supuşi, dar nu trădători, blînzi, dar nu nepăsători, ei au ştiut să îndure vitregia sorţii, adesea lăcrimînd, uneori revoltîndu-se, alteori supunindu-se, dar totdeauna cu gîndul la Dumnezeu”; “Basarabenilor nu le impui prin forţă sau autoritate – adică nu-i cîştigi – ci prin purtări sincere şi deschise, prin interesul pentru cele veşnice sau spirituale… pentru inimă şi suflet”; “Orientarea spiritului basarabean este spre bunurile imateriale mai mult decît spre cele materiale…”. Cam acelaşi lucru observa pătrunzător şi Mihail Sadoveanu: „Cu cît mergi mai mult spre Răsărit, cu atît omul este mai aproape de natură şi de Dumnezeu”.

Plimbîndu-mă deseori şi făcînd ochii roată, îmi dau seama că strada, fosta mea stradă are de toate: multe instituţii financiare, începînd cu Ministerul Finanţelor şi Inspectoratul Fiscal de Stat, apoi Banca Naţională, Banca Turco-Română (filiala Chişinău), Agroindbank; cîteva cămine studenţeşti (ale Universităţii Agrare), un hotel la preţuri rezonabile (“Turist”), o maternitate (“Bucură-te, ţară, se naşte un om!”), un oficiu poştal, o bibliotecă moldo-ruso-bulgară (“Hristo Botev”) şi, în sfîrşit, multe magazine, farmacii, alimentare, baruri, restaurante, cazinouri, terase („Fortus”, „Sănătate”, „Pizza de Italia”).

Dacă aş fi un ziarist ceva mai bogat (Vrabia Mălai, visează), mi-aş bea stresul cu paiul anume la „Fortus” – e ГОСТ, e STAS! Păcat de zis, şi la „Pizza de Italia” e zeis. „Sănătate” e prea rustică. Or, rusticitatea, ca şi ruralitatea, nu civilizează, ci mai mult poetizează. Mă rog, într-o democraţie a gusturilor, fiecare cu bisericuţa lui, cu preferinţele sale.

Policlinicile şi spitalele nu sînt nici ele departe: „Constructorul” şi „Sf. Arhanghel Mihail”.

Cît despre blocurile printre care mă învîrt cu şi fără treabă, aici au trăit cîţiva importanţi scriitori şi ziarişti. Să-i luăm pe rînd: Liviu Deleanu, Victor Teleucă, Baca Deleanu (traducătoare), Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Liviu Damian, Nicolae Vieru (Noli me tangere (Ed. Hyperion, Chişinău, 1991), căci oasele durerii pricinuite de dispariţia sa prematură îmi mai scîrţîie şi acum în urechi!), Paul Mihnea (poet şi traducător), Raisa Suveică, Ihil Şraibman, Elena Damian, Pavel Darie, Tudor Ţopa, Alexandru Negriş, Vasile Coţofan, Ioanichie Stadnicov, Vitalie Atamanenco, Nicolae Bătrînu (aceştia nu mai sînt “printre albine”), Vlad Olărescu, Buzdugan Fermecatov, profesorul universitar Leonid Frumin şi alţi nenorociţi pătaţi de cerneală, după cum îi numeşte Kurt Vonnegut pe cei păliţi de avionul scrisului.

Aşadar, un motiv în plus ca să mă mîndresc cu... strada mea.

Să te naşti în Moldova, tărîm al vitalităţii vegetale şi poetice, este darul destinului. Tocmai de aceea, probabil, americanii şi ruşii ţin – bravo lor! – la statalitatea Moldovei. Ceea ce nu putem spune, din păcate, despre vecinii noştri: ruandezii/rwandezii şi ugandezii.