Autor: Gerhard OHRBAND

Probabil şi din cauza finanţările generoase acordate „elitelor” intelectuale, mai mult de 20 de ani după prăbuşirea URSS, o temă este în continuare tăinuită consecvent: complicitatea multor state occidentale la întărirea comunismului mondial. În special, exemplele revoluţiilor comuniste în China, Cuba sau Cambodgia oferă un material bogat de studiu. Cartea lui Anthony C. Sutton, „Wall Street şi Revoluţia bolşevică”, împreună cu „Comunistul gol” a lui Cleon Skousen, arată cum o parte influentă a Occidentului a susţinut bolşevicii.

Un exemplu mai obscur este aşa-numita Criză din Congo, în care SUA şi Uniunea Sovietică, prin forţele „pacificatoare” ale ONU, au intervenit pentru a împiedica secesiunea din noua Republică Congo a unui stat cu valori vestice, capitaliste. Ne amintim că, în anul 1960, propaganda sovietică anti-imperialistă şi anti-colonialistă şi-a atins apogeul. Procesul de decolonizare oferea şanse răspîndirii comunismului, deoarece tinerele state erau cu atît mai vulnerabile faţă de influenţele externe, cu cît URSS avea deja viitori dictatori gata pregătiţi, cum a fost în cazul Congo-ului belgian cu Patrice Lumumba.

Regiunea Katanga reprezintă un teritoriu care, şi înaintea colonizării belgiene, a fost administrat separat de restul ţării, ca un popor diferit. Cu Moise Tshombe în frunte, regiunea a declarat secesiunea sa, pentru a evita implicarea în tumultul care izbucnise în Congo. Ideea iniţială a lui Tshombe era de a crea o federaţie congoleză, Katanga fiind teren capitalist care îşi dorea o colaborare strînsă cu Occidentul. În situaţia în care Congo, după plecarea belgienilor, intrase în haos şi violenţă, Katanga rămăsese un colţ calm, cu o economie funcţionabilă. Pentru mai multe detalii, merită citite cartea lui Edward Griffin ”Stăpînul fricos” şi cea a lui Michel Sturdza „Katanga: Occidentul în serviciul comunismului”.

Pe scurt, în loc de a asigura pacea în restul ţării, trupele ONU au intrat în ţară doar pentru a reintegra provincia Katanga, la rugămintea liderilor congolezi deschis comunişti. În timp ce ultimii erau curtaţi în timpul vizitelor la Washington, preşedintelui ”Republicii Katanga” nici nu i s-a acordat o viză pentru SUA. După rapoartele observatorilor internaţionali iluştri, între ei şi eminentul filosof Bertrand Russel, deloc un inamic al sistemului ONU, trupele ”pacificatoare” au comis nenumărate crime, totul de dragul ”integrităţii teritoriale” a unui stat cu simpatii comuniste. Cca. 90% din clădirile bombardate erau civile, astfel încît episcopul romano-catolic de la Elisabethville s-a plîns pentru ”profanarea blasfematoare”, că trupele ONU ar fi jefuit biserici şi ucis, aleatoriu, persoane civile inocente. Reprezentantul elveţian al Crucii Roşii, Georges Olivet, a rugat oficial ca trupele ONU să înceteze bombardarea ambulanţelor Crucii Roşii şi a spitalelor. Puţin mai tîrziu, el singur a căzut victimă a unui atac. Cînd Crucea Roşie a cerut ca ONU să investigheze împrejurările, a primit răspuns precum că ultimele nu ar avea ”competenţele legale şi tehnice necesare”.

Cazul referitor la Congo urmează şablonul schiţat de către Iosif Stalin, cele cinci obiective intermediare pentru a atinge comunismul global. 1) A crea confuzie, dezorganizare şi a distruge forţele capitalismului de pe mapamond, 2) A aduna toate naţiunile împreună într-un singur sistem economic mondial, 3) A obliga ţările dezvoltate să continue ajutorul financiar pentru ţările subdezvoltate, 4) A diviza lumea în grupuri regionale, ca tranziţie pentru dominaţia globală. Populaţiile vor abandona mai uşor loialităţile lor naţionale pentru o vagă loialitate regională, decît o vor face pentru o autoritate globală. 5) Apoi, organismele regionale vor fi întrunite într-o dictatură globală a proletariatului.