Ciclul „Fiul Soarelui” de Jack London include o uimitoare povestire intitulată „Firea aprigă a lui Aloysius Penkbern”. Eroii povestirii sînt în căutarea unei comori, estimată la cinci milioane de franci, şi care este ascunsă pe o insulă din Oceanul Pacific. Comoara era constituită din foarte multe monede de aur, din argint şi aramă. Însă cînd corabia a ajuns la insula cu pricina, aborigenii, în fine nişte sălbatici, au găsit deja comoara. Atunci eroii au recurs la o şmecherie şi au hotărît să schimbe monedele pe tutun. Această istorie este, probabil, cea mai bună relatare şi explicaţie cu privire la „valoarea valorilor”.

„…Ei au găsit comoara şi trebuie s-o scoatem din mîinile lor. Adunaţi echipajul şi lămuriţi-le marinarilor că trebuie să se prefacă că îi interesează doar monedele de aramă. Pe cele de aur neapărat să le ignore, iar cele de argint să le ia, dar fără mare dorinţă. Să ceară de la sălbatici doar banii de aramă”.

Şi Penkbern a început să coordoneze schimbul. Pentru o monedă de aramă el dădea zece pachete de tutun. Pentru monedele de argint Penkbern dădea doar cîte un pachet de tutun, iar pe cele de aur în genere le respingea. Cu cît mai hotărît refuza Penkbern să ia aurul, cu atît mai insistent i-l băga aborigenul.

În sfîrşit, prefăcîndu-se tare iritat, parcă într-un semn de mare îndatorare, Penkbern a „cedat” şi a dat două pachete de tutun pentru zece monede de aur.

„- Mă închin în faţa dumneavoastră, dle Penkbern, - a rostit seara la cină căpitanul, - Nu se putea de gîndit nimic mai deştept! Aţi reuşit să faceţi o reevaluare a valorilor. Acum ei vor preţui arama şi se vor strădui să ne împingă doar aur. Ridic această cupă în sănătatea dumneavoastră!”

După asta pe insulă s-a declanşat o adevărată „săptămînă de aur”. Din zori şi pînă’n noapte, în apropierea corabiei stăteau în aşteptare zeci de luntri ale localnicilor. Aborigenii stăteau în rînduri imense, iar la bord puteau să se ridice doar cîte unul. Schimbul se făcea după preţurile stabilite de Penkbern. Pentru cinci monede de aur se dădea un pachet de tutun, iar pentru o sută – 20 de pachete. Astfel, canibalul sălbatic lăsa pe masa marinarilor o mie de dolari în aur şi, nespus de mulţumit şi bucuros, se întorcea cu o marfă care cel mult dacă costa 40 de cenţi.

Argint şi aramă practic nu se aducea, deşi Penkbern mereu şi cu nelinişte întreba de aceste monede. El reuşise să le creeze impresia că este interesat doar de aramă şi ceva mai puţin de argint. La rîndul lor, sălbaticii hotărîseră că aurul prezintă cea mai mică valoare, deci trebuie „comercializat” în primul rînd. Iar arama, pentru care se oferă de 50 de ori mai mult, trebuie păstrată ca ochii din cap.

Fără nici o îndoială căpeteniile acelor triburi s-au întrunit în diferite şedinţe şi consfătuiri, în desişurile lor insulare, unde nu călcase încă picior de om civilizat, şi precis că au decis să ridice preţul aramei, după ce le vor împinge albilor tot aurul.

Aşa un exemplu de reevaluare a valorilor, marca Jack London, care era un neîntrecut maestru al descrierilor de călătorii, fenomene şi caractere de oameni, mai ales în condiţii neobişnuite.

Acum să ne gîndim cum s-au reevaluat valorile noastre în ultimii ani. Încă 10-20 ani în urmă mijloacele tehnice, gadgeturile, unele servicii costau neînchipuit de mult. Iar astăzi sînt accesibile chiar şi pentru aşa-numitele categorii sociale defavorizate. Totodată, alimentele, care de departe nu constituiau un compartiment semnificativ în bugetul unei familii, astăzi „mănîncă” la propriu şi la figurat mai mult de jumătate din venituri. Singura problemă e că mîncarea, spre deosebire de smartphone sau altă „minune” tehnică, este necesară în fiecare zi. Nu ştiu de ce, dar mă simt ca sălbaticul lui Jack London.

Lilia GRUBÎI