Într-o deplasare m-am împrietenit cu bibliotecara de la o bibliotecă sătească. Discutăm despre una, despre alta – mai mult femeia îşi spune păsul. Că nu prea are cititori („cine azi la sat citeşte cărţi de la bibliotecă?”), că trebuie înnoit fondul de carte, că biblioteca trebuie reparată etc. etc. Totodată, îmi zice că are un subsol plin de cărţi încă de pe vremea sovietică şi nu ştie ce să facă cu ele. Că sînt vechi şi ori în limba rusă, ori cu caractere kirilice, dar „sînt la balanţă” şi nici n-o lasă inima să le dea la foc. Că ea aşa a fost deprinsă încă de cînd era elevă: „Cartea ca pe-o dimineaţă, nepătată s-o păstrezi, şi să-ţi lumineze-n viaţă ca un soare în amezi”. Eu, care cam tot de aceleaşi principii mă ţin, îmi exprim admiraţia, fapt de la care devenim şi mai apropiate sufleteşte. Pe urmă mă invită în acest subsol ca „să vezi mata numai ce cărţi bune sînt acolo”.

A avut dreptate. Cotrobăind prin teancurile de cărţi, îngălbenite şi prăfuite, dau de un volum intitulat „Педагогика для всех” (pedagogia pentru toţi), semnat de Simon Soloveicik. Din prefaţă aflu că în perioada sovietică a fost un pedagog notoriu, autor al mai multor cărţi de profil, fondatorul a două ziare de specialitate. Şi cel mai important – tată a trei copii, ceea ce înseamnă că a scris cărţile în cunoştinţă de cauză, nu din auzite sau din tratate ştiinţifice sau disertaţii care nu sînt citite nici de îndrumători.

Parcurgînd pe deasupra cartea, trebuie să spun că am dat de perle. Şi este uimitor cum de ideile reflectate de autor au văzut pe atunci lumina tiparului. Neobişnuite şi inovative, nu s-ar prea înscrie în regulile epocii.

Văzîndu-mi interesul, doamna bibliotecară mi-a permis să iau această carte. Şi m-am făcut practic cu o culegere de citate, înţelepte şi vii, care nu şi-au pierdut din actualitate, tocmai pentru că au fost scrise din inimă şi cu durere de suflet pentru ceea ce se scrie. Cîţi autori de acest tip cunoaşteţi azi?

Simon Soloveicik încă din timpurile numite în prezent „de tristă faimă” scria că esenţa educaţiei şi formării unui copil este libertatea. Nu cea confundată cu dezmăţul sau lipsa de disciplină, ci libertatea interioară. Cea care nu poate fi învăţată din carte, ci doar deprinsă din exemple vii, precum şi în urma unei atitudini corecte faţă de personalitatea copilului. Copiii se trag la oamenii liberi, îi simt, îi admiră şi le sînt recunoscători. Constrîngerea poate doar stopa dezvoltarea, creînd gloată.

Şi încă ceva, afirmaţii cu care sînt absolut de acord şi nu obosesc să le repet sub o formă sau alta, oricînd am ocazia. Copiii sînt mereu supuşi unor riscuri sau aprecieri. Sînt inevitabile traume, note negative, inscripţii în agendă, critici de la babele din curte sau mătuşile venite în ospeţie. Or, în acest context Soloveicik scrie aşa: „Copiii nu întotdeauna au un comportament ideal. Nici nu trebuie. Învăţat din diverse experienţe, mai mult sau mai puţin triste, le spun tuturor – nu vă fie ruşine cu copiii voştri, mai ales în prezenţa persoanelor străine. Copiii normali în prezenţa străinilor mereu se poartă mai rău ca de obicei, astfel ei intră în contact cu străinii. Un fel de zid de protecţie. Dacă vrei să-l ştii cum e într-adevăr acest copil, atunci nu-ţi fie lene, ai răbdare şi cunoaşte-l, exploarează-l. Aurul niciodată nu stă la suprafaţă. Şi asta e bine, nu rău. Să nu vă fie ruşine niciodată cu copiii voştri!”

Omul acesta să fi trăit în timpurile de azi precis era un psiholog vestit, care ar fi făcut bani cu lopata.

Iar pe de altă parte – e un mare păcat că sînt aruncate cărţi şi e un dublu păcat că se aruncă sau ajung netrebuincioase cărţi bune. De aruncat e uşor, problema constă în altceva –cu ce umplem rafturile rămase libere?

Lilia GRUBÎI