În 1964, cînd recunoașterea Chinei „roșii” încă mai echivala cu sinuciderea politică pentru un Președinte american, Charles de Gaulle a făcut exact acest lucru. Ulterior, a scos și Franța din structura integrată de comandă militară a NATO. Aflat într-un turneu de proporții epice, aproape homeric, în America Latină, el i-a promis acelei regiuni solidaritatea sa împotriva unui anume hegemon, nenumit, dar deloc greu de ghicit. Și chiar dacă n-a fost niciodată cu adevărat echidistant între SUA și URSS, îi plăcea să sublinieze o echivalență – altfel falsă – a puterii lor arogante, scrie THE FINANCIAL TIMES (Marea Britanie), potrivit RADOR.

Acum să-l așezăm și pe Emmanuel Macron în context. Da, prin vorbă și faptă, s-a apropiat prea mult de China cu ocazia recentei sale vizite acolo. A îndepărtat Franța de restul Europei, Europa de SUA și Occidentul de Taiwan. Nici un alt lider din lumea democratică n-ar avea mai multă nevoie de un editor.

Doar că oricare dintre predecesorii sau succesorii săi ar fi putut proceda la fel, dacă nu mai rău. Franța își dorește adesea să fie o „a treia forță” în lume. Înainte ca războiul rece să se fi încheiat complet, François Mitterrand propunea o Confederație Europeană care să includă și Rusia. Totodată, Franța are mai multă influență diplomatică și militară decît oricare alt stat UE.

Punînd toate aceste realități la un loc, e evident că „Europa” – în măsura în care un asemenea actor există într-adevăr pe scena mondială – nu va adopta niciodată fără rezerve politica SUA referitoare la China. Iar problema nu o constituie un singur individ fără astîmpăr.

Există și alte motive, nu numai Franța, pentru a te îndoi că America și Europa vor fi ca un întreg unitar în fața Chinei. În primul rînd, mizele nu sunt aceleași. SUA își apără poziția de cea mai mare putere a lumii. Nici Europa și nici vreuna dintre țările ei constituente nu au mai deținut acest statut de aproximativ un secol. În consecință, ascensiunea unei a doua puteri nu va fi percepută la Berlin ori Bruxelles la fel ca la Washington. Deși, după cum spune președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, modul în care se manifestă acea putere poate apropia tot mai mult respectivele percepții. Nu există aceeași hotărîre oficială de a proteja supremația, fiindcă nici nu vorbim de aceeași supremație.

În al doilea rînd, SUA sunt – sau cel puțin ar putea fi – auto-suficiente. SUA dețin toate mijloacele necesare în materie de energie, agricultură și tehnologie. În privința artei de a incrusta miliarde de semiconductori pe un cip de silicon, mai are de lucru pentru a-și reduce vulnerabilitatea la factorii externi. Dar poate cel puțin lua în calcul „decuplarea” (un termen care, apropo, e folosit de politicienii americani mult mai puțin decît de noi, comentatorii) de China. Situație care nu mai e validă în cazul unui continent ale cărui diverse dependențe au fost expuse în mod înspăimîntător de invazia rusă din Ucraina. Europa e condamnată de împrejurări să joace un joc mai ingenios și mai perfid.

Apoi mai este și realitatea imuabilă a distanței. Dacă, în cele din urmă, pînă și cele mai excentrice țări din Europa de Vest s-au agățat de SUA în vremea Războiului Rece, acest lucru s-a întîmplat pentru că URSS era o problemă mult prea apropiată pentru a risca să faci orice altceva. Nu e valabil și-n cazul Chinei.

În cartea sa recentă, care merită un titlu mai puțin melodramatic decît „How Asia Found Herself” [„Cum s-a descoperit Asia pe sine”], istoricul Nile Green se întreabă ce este și chiar unde este acest continent. Atît de vastă, atît de variată în privința civilizațiilor sale, dintre care unele foarte tîrziu au intrat în contact și s-au înțeles una pe alta, Asia ar putea fi o entitate mult prea cuprinzătoare pentru a putea fi definită.

Dacă mai mergi încă un pic pe acest fir, vei realiza că pînă și SUA pot pretinde că sunt o țară asiatică. Și nu vorbim aici doar de cîteva mii de kilometri de coastă la Pacific. Nici de tendințele demografice actuale, conform cărora, pînă la jumătatea secolului, asiaticii îi vor depăși pe hispanici în calitate de cel mai mare grup imigrant din SUA. E vorba de pura obișnuință.

Indiferent dacă începem socoteala de la deschiderea Japoniei (1853) sau de la Războiul hispano-american (1898), SUA au fost un factor militar în Asia cu mult înainte de a ajunge să fie unul și în Europa. În „izolaționiștii” ani ’30, SUA aveau în posesie Filipinele. Numai în Japonia regăsim 31% din trupele americane detașate permanent în străinătate. California, cel mai important stat american din punct de vedere cultural, tehnologic și militar, este orientat spre Asia, și nu doar în sens geografic.

SUA resimt orice oscilație a balanței puterii din Asia cu o acuratețe care, chiar dacă nu e tocmai ca a unei țări asiatice, e incomparabil mai mare față de a unui partener comercial ori garant al securității mai îndepărtat. Acest nivel de investiție mentală în acel „teatru” nu există nicăieri la nivelul claselor conducătoare din Capitalele europene.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că viziunea proprie a lui Macron despre China va prinde vreodată și în restul Europei. Există acolo prea multă suspiciune cu privire la motivele Franței, iar Regatul Unit, Germania, Polonia și țările baltice sunt multe prea apropiate de SUA. Dar Europa nici nu va putea adopta vreodată viziunea Americii despre China, nici în privința conținutului, nici a priorității nemaipomenite pe care i-o acordă. Și cum ar putea? Macron se socotește a fi un om al destinului. Geografia ESTE destinul!