Cum se împart la divorț sau deces bunurile cuplurilor în care  partenerii provin din ţări diferite ale UE

Normele Uniunii Europene privind regimurile patrimoniale ajută „cuplurile internaţionale“ căsătorite sau aflate într-un parteneriat înregistrat să îşi gestioneze proprietatea în viaţa de zi cu zi şi să o împartă în caz de separare sau de deces al unuia dintre soţi/parteneri. Sintagma  „cupluri internaţionale" se referă la căsătoriile şi parteneriatele înregistrate încheiate între cetăţeni din UE sau din afara UE care locuiesc în UE şi au naţionalităţi diferite sau locuiesc într-o ţară din UE care nu este ţara lor de origine ori nu locuiesc în UE, dar au active într-o ţară din UE.  

Normele UE privind regimurile patrimoniale ale cuplurilor internaţionale se aplică în 18 ţări: Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Cehia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ţările de Jos. 

Respectivele norme stabilesc: instanţa naţională competentă să se ocupe de cazurile legate de regimurile patrimoniale ale cuplurilor, legislaţia aplicabilă în cazul respectiv (poate fi legislaţia unei ţări din UE sau a unei ţări din afara UE) şi se referă şi la normele privind recunoaşterea şi executarea într-o ţară din UE a unei hotărîri pronunţate în altă ţară din UE.  

Trebuie precizat că Danemarca, Estonia, Irlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Regatul Unit, România, Slovacia şi Ungaria nu aplică normele UE privind regimurile patrimoniale ale cuplurilor internaţionale. În aceste ţări se aplică legislaţiile naţionale. Este bine de ştiut că normele UE privind regimurile patrimoniale ale cuplurilor internaţionale nu acoperă aspectele legate de: drepturile legale ale soţilor/partenerilor; existenţa, validarea şi recunoaşterea unei căsătorii/unui parteneriat (competenţa de a defini familia şi căsătoria intră sub incidenţa legislaţiei naţionale); obligaţiile în materie de întreţinere care le revin soţilor/partenerilor după divorţ/separare; succesiunea la patrimoniul soţului/partenerului decedat.  

Exemplu  real

Iată cazul concret al unei familii în care soţia, Marie, din Belgia este căsătorită cu Alain, cetăţean francez. Căsătoria a avut loc în Belgia, ţară în care cei doi locuiesc permanent. În absenţa unui acord cu privire la legislaţia aplicabilă, regimul lor patrimonial va fi reglementat de dreptul belgian. După cîţiva ani de la căsătorie, ei au cumpărat o casă de vacanţă în Franţa, pe lîngă proprietatea din Belgia. "În caz de divorţ, instanţa competentă va trebui să se ocupe şi de împărţirea bunurilor patrimoniale (care includ proprietăţile din Franţa şi Belgia)", precizează site-ul oficial al UE, europa.eu..  

Ce ţară are jurisdicţie în caz de deces

În caz de deces al soţului/partenerului, instanţa din ţara UE competentă să se ocupe de succesiunea persoanei decedate se va ocupa şi de aspectele legate de regimul patrimonial al cuplului. În mod similar, instanţa din ţara UE competentă să se ocupe de divorţ/separarea legală sau disoluţia parteneriatului înregistrat se va ocupa şi de aspectele legate de regimul patrimonial al cuplului.  

Sunt şi cazuri în care instanţa competentă să se ocupe de regimul patrimonial al cuplului va fi instanţa din: ţara UE în care îşi au reşedinţa obişnuită ambii soţi/parteneri sau, dacă acest lucru nu este posibil, ţara în care au avut ultima reşedinţă obişnuită ambii soţi/parteneri sau, dacă acest lucru nu este posibil, ţara în care se află reşedinţa obişnuită a pîrîtului sau, dacă acest lucru nu este posibil, ţara naţionalităţii comune a soţilor/partenerilor sau, dacă acest lucru nu este posibil, ţara în a cărei legislaţie s-a constituit parteneriatul înregistrat.  

Acordul privind alegerea instanţei

În cazurile în care nu este vorba despre succesiune sau divorţ/separare legală ori disoluţie a unui parteneriat înregistrat, soţii/partenerii înregistraţi pot conveni să redacteze un acord privind alegerea instanţei. Acesta trebuie să fie scris, datat şi semnat de ambele părţi. Soţii/partenerii pot selecta una din următoarele opţiuni: instanţele din ţara UE a cărei legislaţie se aplică regimului lor patrimonial sau instanţele din ţara UE în care s-a încheiat căsătoria/s-a înregistrat parteneriatul.   "Dacă o ţară din UE nu recunoaşte căsătoria/parteneriatul înregistrat în relaţie cu derularea procedurilor privind regimul patrimonial, vă puteţi adresa unei instanţe din orice ţară din UE în care există un factor de legătură”, precizează site-ul oficial al UE, europa.eu.  

Legislaţia aplicabilă şi acordul privind alegerea legislaţiei

Trebuie precizat şi că soţii/partenerii înregistraţi pot conveni să redacteze un acord oficial privind alegerea legislaţiei care se va aplica regimului lor patrimonial. Acest acord trebuie să fie scris, datat şi semnat de ambele părţi. El poate fi redactat înainte, la încheierea sau în timpul căsătoriei/parteneriatului înregistrat.   

Soţii/ partenerii pot opta pentru: § legislaţia ţării de reşedinţă a ambilor soţi/parteneri sau § legislaţia ţării de naţionalitate a unuia dintre soţi/parteneri sau § legislaţia ţării în care este înregistrat parteneriatul, dacă este vorba despre un parteneriat. În baza normelor UE, legislaţia ţării (din UE sau din afara UE) care se aplică regimului dumneavoastră patrimonial acoperă toate activele dumneavoastră, indiferent de locul în care se află.  

În cazul în care  nu au redactat un acord oficial privind alegerea unei anumite legislaţii, se va aplica: § legislaţia ţării în care s-a aflat prima reşedinţă comună a soţilor după căsătorie § legislaţia ţării a cărei naţionalitate o aveau ambii soţi în momentul căsătoriei § legislaţia ţării cu care ambii soţi aveau legătura cea mai strînsă în momentul încheierii căsătoriei, ţinîndu-se cont de toate circumstanţele § legislaţia ţării în care s-a înregistrat parteneriatul, dacă este vorba despre un parteneriat.  

Cum se face recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti

Hotărîrile judecătoreşti cu privire la aspecte patrimoniale pronunţate într-o ţară din UE sunt recunoscute în alte ţări din UE fără nici o procedură specială. Totuşi, executarea lor nu este automată şi necesită o hotărîre de încuviinţare a executării. Ţara UE în care trebuie executată o hotărîre judecătorească poate refuza să recunoască hotărîrea respectivă dacă aceasta: este în mod clar incompatibilă cu politica publică şi/sau contrazice o hotărîre judecătorească anterioară cu privire la aceeaşi chestiune.   Instrumentele autentice (de cele mai multe ori actele notariale) sunt recunoscute şi executate în acelaşi mod ca și hotărîrile judecătoreşti. (Sursa: Adevărul.ro)