Timp de 30 de ani, un papagal gri african a forțat știința să-și pună o întrebare interesantă: animalele care imită cuvinte înțeleg cu adevărat sensul lor sau doar reproduc sunete?

Papagalul se numea Alex și a fost cumpărat în 1977 de cercetătoarea Irene Pepperberg dintr-un magazin de animale, cînd avea aproximativ un an. Pentru a evita orice suspiciune că și-ar fi ales intenționat un exemplar ieșit din comun, Pepperberg a rugat o altă persoană să facă selecția.

Studiul a început la Universitatea Purdue și a continuat ulterior la Universitatea din Arizona. Scopul cercetării nu era să transforme papagalul într-un „vorbitor”, ci să folosească limbajul ca instrument pentru a înțelege modul în care gîndește.

Pentru antrenament, Pepperberg a folosit metoda numită „model și rival”. Două persoane interacționau în fața lui Alex: una punea întrebări, iar cealaltă răspundea. Dacă răspunsul era corect, primea obiectul cerut; dacă greșea, îl pierdea. Apoi își schimbau rolurile. Astfel, Alex observa că vorbele nu reprezentau simple sunete, ci serveau la identificarea obiectelor, exprimarea dorințelor și participarea la o interacțiune.

În timp, și-a construit un vocabular confirmat de peste o sută de cuvinte și expresii. Recunoștea aproximativ 50 de obiecte, distingea șapte culori, mai multe forme și materiale și înțelegea concepte precum „la fel”, „diferit”, „mai mare” sau „mai mic”. De asemenea, putea asocia cantități cu cifre scrise și număra pînă la șase.

Unul dintre cele mai surprinzătoare momente din cercetare a avut loc în timpul unui test numeric. Pepperberg a așezat pe masă mai multe grupuri de obiecte colorate și l-a întrebat: „Ce culoare are grupul cu trei obiecte?”. Alex răspundea de fiecare dată: „Cinci”. Confuză, cercetătoarea a schimbat întrebarea și i-a cerut să spună culoarea grupului format din cinci obiecte. Răspunsul lui a fost simplu: „Niciuna”.

Pe masă nu exista niciun grup cu cinci obiecte.

Alex folosise spontan un cuvînt pe care îl cunoștea deja pentru a exprima absența unei cantități. În testele următoare a repetat același tip de răspuns în situații similare, iar Pepperberg a considerat că acest comportament ar putea indica o înțelegere apropiată de conceptul de zero.

Pentru a elimina posibilitatea ca papagalul să răspundă la gesturi involuntare ale oamenilor, experimentele includeau numeroase controale. Întrebările erau adresate de studenți diferiți, obiectele își schimbau poziția, iar în unele teste persoana care evalua răspunsul nici măcar nu știa dinainte care era soluția corectă. Chiar și așa, Pepperberg nu a susținut niciodată că Alex stăpînea un limbaj uman complet, preferînd să descrie ceea ce dezvoltase drept un sistem de comunicare bidirecțional.

Dincolo de laborator, Alex folosea cuvintele și în situații obișnuite. Cerea să fie dus înapoi în colivie, solicita anumite alimente și protesta cînd primea altceva. Prima dată cînd a văzut un măr, l-a numit „banerry”, o combinație între cuvintele pe care le știa pentru banană și cireș, probabil inspirată de miezul deschis la culoare și coaja roșiatică.

O poveste devenită celebră susține că, privindu-se într-o oglindă, Alex ar fi întrebat: „Ce culoare?”, iar după ce a auzit răspunsul de șase ori a învățat că este gri. De multe ori, întîmplarea este prezentată drept prima întrebare existențială pusă vreodată de un animal.

Totuși, această relatare trebuie privită cu prudență. Ea nu beneficiază de aceeași susținere experimentală ca studiile despre culori, forme și numere și nu demonstrează că Alex reflecta asupra propriei identități asemenea unui om. Ceea ce s-a confirmat este că el și alți papagali din laborator învățaseră să formuleze întrebări precum „Ce culoare?” în contexte potrivite, după ce înțeleseseră rolul acestor întrebări în timpul antrenamentului.

Alex a murit pe neașteptate în noaptea de 6 septembrie 2007, la vîrsta de 31 de ani. Cu o zi înainte fusese perfect sănătos, iar necropsia nu a identificat o cauză clară a decesului.

Ultimele cuvinte pe care i le-a spus lui Irene Pepperberg au fost cele pe care le rostea aproape în fiecare seară:

„Poartă-te frumos. Te iubesc. Ne vedem mîine.”

Nu a fost o despărțire prevestitoare, ci un ritual obișnuit, repetat de nenumărate ori. Tocmai de aceea momentul este atît de emoționant: nici Alex, nici cercetătoarea nu știau că nu se vor mai revedea.

Pepperberg și-a continuat cercetările cu alți papagali, în special cu Griffin, însă moștenirea lăsată de Alex rămîne una greu de egalat. El nu a demonstrat că animalele gîndesc exact ca oamenii și nici că orice papagal înțelege toate cuvintele pe care le rostește.

A demonstrat însă ceva poate și mai important: în spatele unei voci care părea să imite doar sunete se putea ascunde o minte capabilă să clasifice, să compare, să numere, să aleagă și să comunice intenționat.

Ani la rînd, mulți au crezut că Alex doar repeta cuvinte.

El și-a petrecut viața demonstrînd că știa și cînd să le folosească.

Sursa: Atlas Geografic