Orson Welles a fost un actor, regizor și scriitor american, cunoscut pentru contribuția sa remarcabilă la mediile de teatru, radio și filme. Întrucît tatăl său era alcoolic și mama a murit devreme, a avut o copilărie foarte tulburată și a avut primul său sentiment de apartenență la Seminarul Todd, unde a fost înscris la vîrsta de unsprezece ani. Acolo a fost inițiat în lumea dramei de profesorul său Roger Hill. La scurt timp după ce a ieșit, a plecat în Marea Britanie și a participat la o audiție în care pretinde că ar fi o vedetă de pe Broadway.

Și-a făcut debutul pe scenă la șaisprezece ani la Dublin și s-a întors în SUA la vîrsta de optsprezece ani pentru a începe o carieră în actorie într-un grup de teatru. Și-a completat veniturile de pe scenă cu emisiuni radio și a devenit treptat o figură populară atît pe scenă, cît și la radio. Cu toate acestea, radioul a rămas preferatul său, iar emisiunea sa „Războiul lumii”, l-a propulsat la Hollywood. Din păcate, industria cinematografică nu a fost amabilă cu el de la început. Deși a produs celebrul film „Citizen Kane”, considerat unul dintre cele mai valoroase filme din istoria cinematografiei mondiale, a avut nevoie de mulți ani pentru a fi acceptat la Hollywood.

Copilăria și viața timpurie

Orson Welles s-a născut pe 6 Mai 1915 în Kenosha, Wisconsin. Tatăl său, Richard Head Welles, a făcut bani inventînd lampa cu carbură pentru biciclete. Mama sa, Beatrice Ives Welles, era pianistă. Avea un frate mai mare pe nume Richard Ives (Dickie) Wells.

Orson a avut o copilărie foarte tulburată. Deși au fost destul de bogați la început, afacerile tatălui său au început să cadă la scurt timp după nașterea sa și s-au mutat la Chicago în 1919. Părinții lui s-au despărțit, iar el a fost crescut de mama sa, care l-a susținut cîntînd la pian.

După moartea mamei sale, în 1924, Orson a fost pus sub custodia tatălui său alcoolic. Inițial a fost admis la o școală publică, dar mai tîrziu, în 1926, a fost înscris la Seminarul pentru băieți Todd. Aici talentele sale latente au fost hrănite de profesorul său Roger Hill.

În 1927, Welles a devenit membru al trupei Todd și a început să pună în scenă atît piese clasice, cît și moderne. Curînd a devenit regizorul producțiilor la Todd și a produs în jur de treizeci de piese de teatru în trei ani.

Tatăl lui Welles a murit la sfîrșitul anului 1930, iar medicul din Chicago, Maurice Bernstein, care era și prieten de familie, a devenit tutorele său. Welles și-a continuat studiile la Todd și a trecut în 1931.

Lucrări majore

Potrivit lui Welles, „The Trial”, realizat în 1962, a fost cel mai bun film al său. Cu toate acestea, criticii consideră „Citizen Kane”, bazat pe viața editorului de ziar american William Randolph Hearst, drept cel mai mare film din toate timpurile. A fost clasat pe locul 1 pe lista de 100 de ani cu 100 de filme AFI, mai întîi în 1998 și apoi în 2007.

Premii și realizări

„Citizen Kane”, regizat și jucat de Welles, a primit premiul pentru cea mai bună poză din New York Film Critics Circle pentru 1941. Filmul a primit, de asemenea, nouă nominalizări la Academie, dar a cîștigat doar în categoria Scenarii originale. În 1942, Consiliul Național de Revizuire a votat „Citizen Kane” drept cel mai bun film din 1941. De asemenea, a cîștigat Palme d’Or pentru „Othello” la Festivalul de Film de la Cannes din 1952.

În 1966, „Chimes la miezul nopții” a cîștigat premiul pentru 20 de ani, Marele Premiu Tehnic și Premiul Cercetătorilor și Scriitorilor pentru cel mai bun film (Spania).

În 1984, a primit premiul D. W. Griffith al directorilor breslelor din America, iar în 1985 a primit premiul pentru întreaga carieră de la Consiliul Național de Revizuire.

Viața personală și moștenirea

Orson Wells s-a căsătorit pentru prima dată cu actrița Virginia Nicolson pe 14 Noiembrie 1934. Cuplul a avut o fiică pe nume Christopher Welles Feder, născută în 1938. Cu toate acestea, căsătoria s-a încheiat într-un divorț în Februarie 1940, deoarece Virginia a aflat că Welles avea o aventură secretă cu Dolores Del Rio din 1938.

Aventura lui Welles cu Dolores s-a încheiat în 1941. Pînă atunci, avusese o aventură cu Rita Hayworth. Ulterior, cei doi s-au căsătorit în Septembrie 1943. Fiica lor, Rebecca Welles Manning, s-a născut în decembrie 1944. Cuplul a divorțat în 1947.

În 1955, Welles s-a căsătorit cu actrița italiană Paola Mori. Au avut o fiică, Beatrice Welles, născută în Noiembrie 1955. Deși au rămas căsătoriți pînă la moartea sa, din 1966, Welles s-a cuplat cu actrița croată Oja Kodar și au locuit împreună.

Welles a murit în dimineața zilei de 10 Octombrie 1985 în urma unui atac de cord. Cu o seară înainte, el înregistrase ultimul său interviu pe programul TV sindicat, The Merv Griffin Show. La întoarcerea acasă, a lucrat în primele ore tastînd instrucțiunile etapei pentru o ședință programată pentru ziua următoare.

A doua zi dimineață, a fost găsit mort de șoferul său. În conformitate cu testamentul său, rămășițele lui au fost incinerate și s-a ținut o scurtă înmormîntare privată.

„Războiul lumilor”

Acesta este un episod din seria antologică teatru radiofonic american The Mercury Theatre on the Air, regizat și prezentat de actorul și viitorul regizor Orson Welles ca adaptare a romanului lui H. G. Wells, Războiul lumilor, (1898). Acesta a fost interpretat și difuzat în direct prin rețeaua de radio Columbia Broadcasting System, sub forma unui episod de Halloween, Duminică, 30 Octombrie 1938, la ora 20:00. Episodul a devenit celebru pentru faptul că provocat panică în rîndul publicului.

Programul de o oră a început cu muzica tematică pentru Mercury Theatre on the Air și cu anunțul că spectacolul serii este o adaptare a Războiului Lumilor. Orson Welles a citit apoi un prolog care s-a bazat îndeaproape pe introducerea romanului lui H.G. Wells, modificată ușor pentru a muta scenariul poveștii în 1939.

În următoarele aproximativ douăzeci de minute, transmisia a difuzat o seară tipică a programelor radio, fiind întreruptă de o serie de buletine de știri. Primele cîteva știri întrerup muzica „live” și descriu o serie de explozii ciudate observate pe Marte, urmate de un anunț, aparent fără nici o legătură, despre un obiect neobișnuit observat la o fermă din Grover's Mill, New Jersey.

Programul muzical revine pentru scurt timp, dar este repede întrerupt de un raport live din Grover's Mill, unde oficialii Poliției și o mulțime de privitori curioși au înconjurat straniul obiect cilindric căzut din cer. Situația ia amploare atunci cînd din cilindru ies marțieni și atacă populația folosind raze fierbinți.

Reporterul de la fața locului descrie – panicat – situația, pînă cînd sunetul este întrerupt brusc. Această scenă este urmată de o serie rapidă de actualizări de știri din ce în ce mai alarmante, care detaliază o invazie extraterestră devastatoare ce are loc în întreaga lume și eforturile inutile ale Armatei americane de a o opri.

Prima parte a spectacolului atinge punctul culminant cu o altă „transmisie live” de pe un acoperiș din Manhattan, în timp ce uriașe mașini de război marțiene eliberează nori de fum otrăvitor în New York. Reporterul descrie cetățeni disperați fugind în timp ce fumul se apropie de locul în care se află, apoi tușește și amuțește, iar programul ia o prima pauză.

Pe parcursul celei de-a doua jumătăți a spectacolului, stilul trece la un format mai convențional de teatru radiofonic și urmărește un supraviețuitor (interpretat de Welles) preocupat de consecințele invaziei și de actuala ocupație marțiană a Pămîntului. Ca și în romanul original, povestea se încheie cu descoperirea că marțienii pot învinși de microbi, nu de oameni.

Emisiunea „Războiul lumilor” a lui Welles a devenit faimoasă pentru că i-a făcut unii dintre ascultători să creadă că invazia marțiană chiar avea loc, datorită formatului „breaking news” utilizat în prima parte a emisiunii. Iluzia realismului a fost promovată deoarece Mercury Theatre on the Air a fost un spectacol susținut fără întreruperi publicitare, iar prima pauză a programului a venit la aproape 30 de minute de la debut.

Legenda populară susține că este posibil ca o parte din audiența radio să fi ascultat anterior The Chase and Sanborn Hour cu Edgar Bergen și să fi comutat pe „Războiul lumilor” în timpul unui interludiu muzical, pierzînd astfel introducerea ce indica clar faptul că emisiunea era o adaptare de teatru radiofonic.

În zilele de după adaptare, mass-media și-a exprimat revolta. Formatul buletinului de știri al programului a fost descris de unele ziare și personalități publice ca fiind înșelător, ceea ce a dus la un protest împotriva radiodifuzorilor și solicitări de reglementare din partea Comisiei Federale de Comunicații. Cu toate acestea, episodul i-a asigurat lui Welles faima ca dramaturg.

De ce Citizen Kane este cel mai bun film al tuturor timpurilor?

În istoria cinematografului cu greu se pot găsi constante; există numeroşi factori care afectează percepţia despre o producţie sau un actor anume. Subiectul devine demodat, actorul uitat, iar tehnica folosită, suficient de învechită încît spectatorul să nu mai simtă o atracţie pentru pelicula respectivă. Există însă un film care din momentul în care a fost produs, în 1941, a devenit „cel mai bun film al tuturor timpurilor”: „Citizen Kane” (Cetăţeanul Kane). 

Afirmaţia aparţine scenaristului şi criticului de film american Roger Joseph Ebert, care sintetiza astfel, la finele mileniului trecut, opiniile celor mai prestigioşi critici din a doua jumătate a secolului XX. Iată însă şi paradoxul:  în pofida aprecierii deosebite şi constante de-a lungul vremii din partea cineaştilor şi a criticilor, „cel mai bun film al tuturor timpurilor” a fost, la vremea sa, un eşec major în box-office-uri.

În centrul peliculei se află unul dintre actorii şi regizorii emblematici ai cinematografiei americane: Orson Welles. Acesta a devenit faimos pe plan naţional după emisiunea radio din 30 Octombrie 1938, în care a lecturat Războiul lumilor al lui H. G. Wells, provocînd panică printre ascultători. Actorul atrăgea atenţia în acel moment asupra impactului pe care mass-media îl are asupra publicului larg.

De altfel, în film, Welles (care semnează şi regia, şi scenariul) a întruchipat pe unul dintre cei mai puternici magnaţi de presă din Statele Unite ale Americii:Charles Foster Kane. O vreme s-a considerat că la baza personajului principal ar fi stat viaţa magnatului american William Randolph Hearst; s-a observat apoi că, în construcţia rolului, erau destul de multe elemente din biografia regizorului...

Ce e „Rosebud”?

Enigma peliculei poate fi rezumată simplu, într-un cuvînt: Rosebud; cuvînt rostit de marele bogătaş Kane pe patul de moarte. Fără a avea o semnificaţie deosebită pentru cei din jur, acest termen devine subiectul unei investigaţii jurnalistice foarte detaliate. Un ziarist vrea să dezvăluie lumii întregi ce semnificaţie a avut „Rosebud” pentru Charles Foster Kane; ce anume şi-a dorit, dar nu a putut avea omul care – un alt paradox – avea totul. „Rosebud” este liantul întregului film, catalizatorul prin care sunt prezentate flashback-uri – una dintre metodele inovative aduse de Welles în cinematografie – din viaţa cetăţeanului Kane.

După ce stă de vorbă cu toate persoanele apropiate fostului bogătaş, jurnalistul investigator concluzionează, dar ce concluzie ambiguă: „Mr. Kane was a man who got everything he wanted, and then lost it. Maybe Rosebud was something he couldn’t get, or something he lost” (Domnul Kane a fost un om care a obţinut tot ce a vrut, iar apoi a pierdut tot. Rosebud a fost, poate, ceva ce nu a putut să aibă sau ceva ce a pierdut).

Cheia e în secvenţa de final a peliculei, care o completează pe cea de la început: un bătrîn îşi dă ultima suflare şi, în timp ce scapă din mînă un glob cu zăpadă, rosteşte acelaşi „Rosebud”. În chiar ultimele clipe ale filmului, personajul din măreţul palat Xanadu face curăţenie şi aruncă pe foc tot ce e lipsit de valoare. Între obiecte considerate dispensabile e şi o sanie, dar pe lemnul care se înnegreşte sub vîlvătaia focului apare acelaşi cuvînt misterios... Răspunsul e simplu: sania şi cuvîntul simbolizează unicul lucru pe care cel mai puternic bogătaş al Americii nu l-a putut cumpăra, un deziderat pe cît de comun, pe atît de greu de atins, inocenţa copilăriei, bucuria unor clipe de mult pierdute...