Cum a fost medicul Andrei Prisac din Carahasani

Autor: Lilia GRUBÎI

„Omul sfinţeşte locul” parcă ar fi spus despre regretatul Andrei Prisac, care timp de 28 de ani a stat în fruntea Spitalului din satul Carahasani, raionul Ştefan Vodă. Nu mai este în viaţă de opt ani de zile, însă numele lui este păstrat cu pietate de săteni şi purtat cu mîndrie de actualul Centru al medicilor de familie din Carahasani.

Misiune îndeplinită cu onoare

Pe data de 1 august, Andrei Prisac ar fi împlinit 64 de ani. Odată cu absolvirea Facultăţii de medicină, în anul 1978, domnia sa împreună cu soţia Galina a fost repartizat la lucru la spitalul din Carahasani. Pe atunci nu părea o problemă, de vreme ce ambii tineri specialişti erau de baştină din localitatea învecinată Antoneşti şi nici nu se gîndeau că vor lăsa rădăcini aici, visele fiindu-le la clinici de anvergură de prin oraşe mari. Acum, după ce au trecut o mulţime de ani, doamna Galina recunoaşte că iniţial erau cu ideea de-a munci vreo 2-3 ani în sat şi să plece la oraş. Dar n-a fost să fie. Mai întîi s-au lăsat înduplecaţi de părinţi să ridice o casă, cu argumentul că chiar dacă pleacă vor vinde pereţii şi vor scoate „un ban grămadă”. Pe urmă n-au mai plecat: a apărut primul copil, dar nu i-a lăsat să renunţe nici grija şi nici responsabilitatea faţă de obligaţiunile de serviciu. Mai ales că doar la cîteva luni după ce a sosit în sat, Andrei Prisac a preluat şefia spitalului.

Astăzi, ascultîndu-i pe consătenii mai în vîrstă, pe vechii prieteni şi rude, îţi dai seama că Andrei Prisac a fost un adevărat „doctor sătesc”, astfel de chipuri reuşindu-i foarte bine lui Anton Cehov. În prezent, avem un altfel de sistem de ocrotire al sănătăţii, iar pe vremuri lumea ştia de un singur medic, care putea fi trezit la orice oră şi chemat la patul bolnavului. „Nu se ştia de regim, de vreme de noapte sau de zi. Venea un părinte la miez de noapte că-i arde copilul în febră – se ducea fără nici o vorbă. Ajungea acasă şi nu reuşea să adoarmă bine că striga la poartă alt sătean, cu altă problemă. Şi iarăşi îşi lua trusa medicală şi pornea la drum. O dată nu l-am auzit să fie supărat pe ceva şi nici nu putea fi vorbă de vreo oarecare revoltă. Andrei ştia mai bine ca oricine că aceasta-i este misiunea pe care trebuie s-o îndeplinească cu onoare”, povesteşte Galina Prisac.

Dinastia medicilor Prisac

Cel mai interesant este faptul că din tinereţe Andrei Prisac nu a nutrit visul de-a deveni medic. Spune familia că a fost împins de taică-său, care a insistat ca feciorul său să devină doctor. Neîndrăznind să-i iasă din cuvînt, Andrei a mers la Şcoala medicală din Bender, pe care a absolvit-o cu succes. Şi doar cînd s-a întors după doi ani de serviciu militar făcut în regiunea Altai, proaspătul demobilizat era deja ferm convins că rostul în viaţă îi este legat de medicină şi de a ajuta oamenii.

A crescut şi educat doi copii, Diana şi Anatol, dintre care doar fiica i-a urmat calea. Şi chiar dacă cei de-ai casei mai glumesc uneori că Diana a ales această meserie la fel ca şi tata cîndva, forţată de părinte, astăzi ea este medic-dermatolog, un specialist foarte bun care îşi îndeplineşte datoria cu cinste la Spitalul Militar din capitală. Medic este şi soţul ei Valeriu. Or, sătenii ştiu că în caz de o problemă complicată, Diana, fiica lui Andrei Prisac, îi va asculta pe toţi şi îi va ajuta cu ce poate. Anatol a ales Universitatea Sportivă, unde şi-a găsit şi perechea, Ecaterina. A revenit în sat pentru că este absolut convins că cel mai bine omului îi este la baştină, dar asta nu înseamnă că nu are atribuţie la medicină. Ambii sînt foarte buni specialişti în kinetoterapie, iar Ecaterina lucrează de ani buni la Centrul social din sat şi îngrijeşte mai mulţi bătrîni neputincioşi din localitate. Memoria renumitului bunel este păstrată şi de cei doi nepoţi – Andrieş şi Andreea, copii cuminţi care au de la cine lua exemplu şi nu există nici o îndoială că dinastia medicilor Prisac va fi continuată de cineva dintre ei.

Tradiţiile tatei păstrate de fecior

Actualmente, Centrul medicilor de familie Carahasani este situat într-o clădire care a fost edificată graţie insistenţei regretatului medic-şef, fiind dată în folosinţă în anul 1982. Colectivul susţine că s-au schimbat multe şi le vine cam greu, în condiţiile în care peste trei mii de locuitori ai satului sînt trataţi de doar un medic de familie. Totuşi, colegii se străduiesc să facă faţă lucrurilor pentru că au trecut lecţia de viaţă a doctorului Prisac, iar în spitalul care îi poartă numele nu poate fi altfel. Încearcă să fie ca şi el, păstrînd cum pot tradiţiile pornite de domnia sa Andrei Prisac. Bunăoară, din primul an cum a venit în sat doctorul Prisac a încetăţenit obiceiul să sărbătorească împreună cu familiile colectivului Ziua profesională a Medicului. Mereu spunea că omul trebuie să muncească bine şi să se odihnească omeneşte. „Erau nişte evenimente de pomină, frumoase, neapărat undeva la un colţ de natură, cu cîntece, dansuri, vorbe de duh, amintiri şi planuri de viitor. Într-o muncă ca a noastră chiar erau necesare asemenea sărbători. Şi e perfect că odată cu plecarea în lumea celor drepţi a bunului nostru coleg, tradiţia a rămas fiind îngrijită deja de Anatol”, afirmă lucrătorii Centrului medicilor de familie din Carahasani.

Soarta îşi are socotelile sale, diferite de cele ale omului, fiind o ironie sfidătoare a acestei sorţi faptul că un medic cum mai rar se află a trebuit să plece la o vîrstă destul de promiţătoare de 56 de ani, fiind căsăpit subit de o boală nemiloasă. Se întîmplă destul de des ca medicii foarte buni, care au grijă de sănătatea altor oameni, să se gândească la ei în ultimul rînd. Cizmarul fără cizme... Sfîşiat de dureri cumplite, Andrei Prisac a mers la serviciu aproape pînă în ultimul moment. Însă practic toţi cei care l-au cunoscut bine susţin în unison: „Cu timpul durerea pierderii se va şterge şi va rămîne doar mîndria pentru faptul că pe acest meleag a fost un asemenea doctor. Generaţiile ce vin vor vedea placa comemorativă de pe clădirea spitalului şi vor întreba cine-a fost Andrei Prisac, primind un răspuns pe potrivă, iar acest lucru înseamnă mult mai mult decît o viaţă lungă şi trăită fără rost”.