De cînd cu Darwin şi cu Evoluţionismul, au apărut multe teorii despre „omul-maimuţă” şi „maimuţa-om”, există însă una care a stîrnit mai multe controverse decît oricare dintre ele.

În urmă cu o jumătate de secol şi mai bine, în 1960, Sir Alister Hardy, eminent biolog marin şi profesor la Oxford University, îşi publica pentru prima dată teoria în prestigioasa revistă „New Scientist”. „Omul este urmaşul unei specii de maimuţă acvatică”, scria el, iar ipoteza lui a fost agreată ulterior, susţinută şi dezvoltată de Jacques Mayol, în scrierea sa „Homo Delphinus”. În paranteză fie spus, se pare că această teorie l-a inspirat şi pe Marc Harris, autorul seriei de comicsuri din anii 70, „The Man from Atlantis” (care avea să fie punctul de pornire pentru celebrul serial american omonim, cu Patrick Duffy în rolul principal). Pe de altă parte, teoria lui Hardy lasă cîmpul (mă rog, oceanul) deschis şi sirenelor mitologice.

Dar acolo era vorba de o lume ficţională. Să vedem mai degrabă care au fost argumentele omului de ştiinţă.

Sir Alister Hardy susţinea că totul a început în urmă cu vreo 20 de milioane de ani, la sfîrşitul Miocenului, cînd s-a pornit o ploaie fără sfîrşit peste planetă. Potopul a durat... milioane de ani şi avea să ducă la apariţia, de-a lungul coastelor africane, a pădurilor tropicale, luxuriante, în care, printre alte vietăţi şi-a aflat locul şi o specie de gorilă nu mai înaltă de un metru şi jumătate, cu canini proeminenţi şi corp acoperit de o pilozitate abundentă, cu fire foarte lungi. Specia a fost numită Dryopithecus africanus, iar antropoidul pe care trebuie să-l urmăm făcea parte din subspecia Proconsul.

A urmat seceta Pliocenului. Douăsprezece milioane de ani fără picătură de apă. Multe dintre antropoide au dispărut, au supravieţuit doar cele care şi-au găsit adăpost în puţinele păduri rămase pe planetă sau acelea care au reuşit să se adapteze la climatul arid din cîmpiile deschise. A mai existat însă o a treia categorie de supravieţuitori: cei care s-au adaptat la viaţa marină.

În primele două milioane de ani, aceste antropoide s-au mulţumit să încerce să trăiască în grotele de pe ţărmurile Africii Orientale, hrănindu-se cu alge, cochilii şi peşti. Apoi, puţin cîte puţin, s-au aventurat în ocean şi, la finele acestui răstimp au devenit amfibii, petrecîndu-şi mare parte din viaţă în adîncuri, înotînd. Este momentul în care are loc – spune Sir Alister Hardy – prima mutaţie importantă: îndreptarea coloanei vertebrale şi alungirea corpului. Tot acest „sejur” oceanic avea să dureze încă vreo 10 milioane de ani.

Cînd, în sfîrşit, clima s-a îmblînzit, acest urmaş al lui Proconsul a ieşit din ape, readaptîndu-se, uşor, uşor, noilor condiţii, metamorfozîndu-se şi devenind OM.

Deşi teoria profesorului Hardy pare de necrezut, britanicul vine în sprijinul ei cu o serie de argumente destul de plauzibile.

Mai întîi, spune el, trebuie să fim atenţi la forma labei piciorului, care este mult mai adaptată pentru înot decît a oricărei alte primate; toate celelalte au mai degrabă picioare-mîini. Mai mult, chiar, dacă privim atenţi vom observa că şi la mîini, şi la picioare, s-a păstrat un rest de membrană palmară (acea membrană care în vremurile acelea ar fi ajutat-o pe maimuţa-om-amfibie să înoate).

Un al doilea argument îl reprezintă pilozitatea. Chiar dacă este foarte fină şi doar cîţiva dintre oameni pot spune că sînt (metaforic vorbind) „îmblăniţi”, se pot observa două lucruri: 1) dispunerea firelor de păr pe corp este asemănătoare cu cea de pe corpul mamiferelor acvatice (precum vidra sau castorul) şi nu ca la animalele terestre; 2) firele de păr sînt acoperite de un strat (subţire, ce-i drept) de grăsime dermică, la fel ca la toate mamiferele marine.

Un al treilea argument este acela că forma nasului nostru diferă de cea a cimpanzeilor şi se poate adapta mai uşor la înotul sub apă (numai pentru cîteva zeci de secunde sau minute, e adevărat)...

Argumentul cu numărul patru îl reprezintă... opulenţa sînilor femelelor (a femeilor, dar lăsaţi-ne să folosim aici un termen mai aproape de ştiinţă), care pe de o parte au capacitatea de a „depozita” laptele matern (cînd e cazul, din punct de vedere fiziologic), dar şi de a le ajuta să... plutească mai bine şi să înainteze în apă (asta e părerea lui Sir Hardy!).

Al cincilea argument ţine de forma şi plasarea organelor sexuale, masculine şi feminine. Dimensiunea penisului şi forma vaginului permit acuplarea faţă în faţă, pe care nu o vom mai întîlni la nici o altă specie de primate, dar care există la cetacee – acele mamifere care au ales să rămînă fidele vieţii din adîncuri.

Al şaselea argument al biologului britanic se referă la faptul că naşterea sub apă este mult mai uşoară pentru mamă decît naşterea în mediul nostru natural de acum şi că un copil născut în apă va înota instinctiv încă din primele minute de viaţă...

În fine, ultimul argument îl reprezintă capacitatea omului de a plonja în apă şi cea de a se scufunda la mari adîncimi, pe care nici un alt mamifer terestru nu le are.

Ce-ar mai fi de spus? Doar un îndemn: Să ne punem costumele de baie şi haideţi să mergem acasă! Marea ne aşteaptă!

Sursa: Revistafelicia.ro