Aparenta elită

Autor: Mihai CONŢIU

„Elita, dacă vrea să devină din nou activă şi eficientă, va trebui să se regăsească. Şi nu e uşor, deoarece nu e suficient ca ea să lupte încă o dată pentru a deveni vizibilă şi prezentă în noianul zgomotos al vieţii publice de azi, dar şi să se delimiteze de o aparentă elită...” „Care sunt şi unde au dispărut adevăratele, realele elite româneşti? Cum de ele au fost mai vizibile sub comunişti, cu precădere după acel an fast '64, cînd au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici şi cînd, în jurul generaţiei '60, s-au adunat într-o splendidă şi unică complicitate – de parcă ar fi sunat, undeva în munţii României un gong al Timpului creaţiei şi re-găsirii de Sine!”

„Termenul de elită a fost decenii la rînd, sub dictatură, ocolit, interzis şi defăimat.” „Uneori, membrii acestei elite, mai ales cînd propun idei, programe sau texte ce contravin normelor acceptate, sunt respinşi sau uitaţi, marginalizaţi şi mor într-un anonimat perfect, fiind re-descoperiţi şi puşi în valoare de alte generaţii.”

Nu e ciudat că azi, la două decenii şi mai bine de la revoluţie, elitele au dispărut din conştiinţa publică? Sau, mă rog, au fost înlocuite cu altele, evident şi grosolan false, din punctul de vedere al creaţiei culturale şi ştiinţifice...” „

 „Totul pare şi trebuie re-inventat încă o dată de cei prezenţi şi vii, trăim o epocă românească cu clare accente primitive, unde cîştigă cel mai iute, mai lipsit de scrupule, asociat unui grup de inşi pe care îi desparte de sistemul mafiot ca atare doar lipsa de experienţă şi de anvergură.”  „Unii universitari prestigioşi sau intelectuali de diverse formate profesionale încurajează, de altfel, în mod iresponsabil această cădere în golul prezentului social.”

 „Elită înseamnă pe scurt creatori de valori de vîrf în domeniile majore ale suprastructurii comunităţii de limbă, teritoriu, origini etc.”

„Acesta e valul, domnii mei, care a pătruns (ei înşişi sau odraslele şi clientela lor, azi), după '89, în structurile puterii – în Parlament...”, „în guvernele care au fost tot atîtea trambuline de îmbogăţire lacomă şi neruşinată, deoarece, aproape în majoritatea cazurilor membrilor acestora, lipsea, o vedem azi cu claritate şi cu o indicibilă stupefacţie, vechea morală burgheză şi creştină, ca şi acel organ al binelui obştesc necesar esenţialmente puterii; precum şi vechea educaţie a familiilor aşezate, prestigioase şi mîndre, de la oraşe, dar şi de la sate! De cultură ce să mai vorbim?!” (Nicolae Breban)

Au existat sau sunt elite în RM?

Prea des şi abuziv este asumată de către unele grupuri noţiunea de „elită intelectuală”. Cel mai adesea şi mai zgomotos, tocmai scriitorii moldoveni sunt cei care-şi arogă statutul de elită, deşi realitatea este cu totul alta. Dacă este să vorbim despre elite, atunci acestea pot fi căutate mai curînd în medicină, pictură sau sculptură, acolo unde putem identifica şi şcoli tradiţionale, moşteniri întru continuitate şi cochetarea reală cu universalitatea. Dar unde-s elitele din Academie şi universităţile „srl-izate?

Literatura şi literaţii de aici sunt extrem de departe de ideea de elită tocmai din cauza absenţei a ceea ce enumeram mai devreme. Aici nu există maeştri şi nici ucenici, ci găşti, grupuri de interese meschine. Aici nu a existat şi nu a luat naştere încă o şcoală cu tradiţii în adevăratul sens al cuvîntului. Cînd spun asta, mă gîndesc, de exemplu, la Titu Maiorescu şi „Junimea”, Constantin Rădulescu-Motru, Nae Ionescu şi celebri lui discipoli – Cioran, Eliade sau Ionesco, George Călinescu, Convorbiri Literare, Şcoala de la Tîrgovişte, Grupul de la Păltiniş al lui Noica etc.

Ce discipoli are criticul literar cu pretenţii elitare Mihai Cimpoi? Ce şcoală de critică a creat? La fel şi Nicolae Dabija! Am convingerea că ei nu vor efectiv să consolideze o şcoală adevărată de teamă ca nu cumva mai tinerii critici sau scriitori să-i depăşească. Aceştia şi mulţi alţii sunt eminamente nişte scribi politizaţi sub imperiul avidităţii pecuniare care-i domină. Elitismul pe care şi-l asumă, în fond, nu este nimic altceva decît proiecţia nostalgică a privilegiilor de tip nomenclaturist sovietic.

„Aşa-zişii lor lideri s-au evidenţiat mediatic pe „valul politic” al zisei Mişcări de Eliberare Naţională. Automat, îndoielnica valoare a cărţilor acestora a fost echivalată cu notorietate cîştigată la tribuna de pe care-şi rosteau discursul politic.

Observaţi, aşadar, că, după anul 1989, „marii scriitori moldoveni” şi-au statornicit „sacralitatea, imunitatea” nu prin operele lor literare, ci prin discursul politic de la tribunele naţionale. Linguşitorii acestora (mulţimea) nu le cunosc „operele literare”, dar sunt subjugaţi de bănuita lor autoritate, de care sunt chiar convinşi”, mi-am notat într-un material pe care încă nu l-am dat publicităţii.

Elita presupune un soi de aristocraţie a gîndirii şi trăirii cotidiene, iar aşa ceva nu-şi găseşte împlinire în permanente, neostoite libaţii bachice. Ziceţi-le, de fapt, şedinţe infinite de alcoolism cronic.

Paradoxul inexistenţei unei elite intelectuale în creaţia literară este cu atît mai tulburător cu cît scriitorii moldoveni au avut şansa „Moscovei literare”! Dar a existat aici o „tradiţie elitară”? Actuala stare de lucruri infirmă acest lucru. O şansă ar mai fi fost „mai mulţi Aureliu Busuioc pe metru pătrat”. (va urma)