Urmăresc cum se urcă în transportul public cîte o persoană în etate sau cu dizabilităţi sau cu copil mic. Nu contează cine e. Este clar că e vorba de cineva care necesită nişte atenţie în plus. Chiar dacă sîntem deprinşi să hulim tineretul că e obraznic şi nesimţit, totuşi de cele mai dese ori se găseşte neapărat cineva să ofere loc unui om care se află într-o stare mai defavorizată. Pînă aici e totul clar.

Ce mă deranjează, însă, este atitudinea celor cărora li se face acest bine. De multe ori iau loc, fără să zică măcar un mulţumesc zgîrcit. Se aşază cu o faţă, pe care este scris clar că gestul este ceva de la sine înţeles, obligatoriu, care nici nu merită mare recunoştinţă. Păi, iată, dragii mei, nu e chiar aşa.

Niciodată, nicicînd, nimeni nu este dator cu nimic nimănui. Totul ce se face în această lume, totul pe ce se bazează societatea umană este clădit şi împletit din nişte chestii care nu pot fi încadrate în legi şi regulamente. Ceea ce e regulament deja este altceva decît relaţii de omenie.

În anul 1966, analistul Harry Brown i-a scris fiicei sale o scrisoare în loc de cadoul de Crăciun. Răvaşul a ajuns celebru şi este citat şi astăzi. Numai să vedeţi ce gîduri profunde: “Nimeni nu este obligat să te iubească. Dacă cineva te-a îndrăgit e numai pentru că tu prezinţi ceva deosebit ce-l face să fie fericit.

Dacă cineva vrea să prietenească cu tine, acest lucru nu se face din simţul datoriei. Nimeni nu este obligat să te respecte, să fie bun cu tine. Şi din moment ce vei înţelege că cineva poate fi rău, atunci vei învăţa să-i eviţi pe asemenea oameni. Pentru că nici tu, la rîndul tău, nu eşti datoare nimănui cu nimic.

Nimeni nu este dator să-şi împartă cu tine bunurile, averea, sentimentele sau gîndurile. Or, dacă o fac, atunci e doar pentru că le-ai meritat şi le-ai cîştigat. Şi atunci te vei putea mîndri cu stima şi afecţiunea oamenilor apropiaţi şi prietenilor tăi.

Însă niciodată, dar niciodată, nu accepta gesturile şi lucrurile frumoase ca pe ceva normal şi obişnuit. Dacă ai să procedezi în aşa fel, ai să-i pierzi pe toţi aceşti oameni. Nimeni din oamenii din jur nu-ţi aparţin şi nu ai asupra lor nici un fel de drept. Să-i cucereşti şi să-i „obţii” e un lucru foarte greu care se face treptat, meticulos, practic în fiecare clipă”. Iată doar cîteva rînduri din acea scrisoare. Am să le-o dau copiilor mei s-o citească integral. E o lecţie perfectă.

Anticipînd mai multe replici privind nesimţirea şi obrăznicia tinerilor de azi care nu oferă loc în transport, nu au nici un pic de respect faţă de omul bătrîn, bolnav, invalid etc. etc. Oameni buni, aceşti tineri nu sînt altceva decît produsul nostru. Şi ei reprezintă tot ceea ce au văzut, auzit, cunoscut, deprins, înţeles, învăţat de la noi. Noi, la rîndul nostru, de la părinţii noştri şi lanţul acesta e infinit atît în trecut, cît şi în viitor. Şi dacă undeva nu e bine, înseamnă că la un moment dat lanţul a dat fisuri. Or, puţin probabil că un tînăr de azi are de unde fi bun şi va transmite această bunătate mai departe dacă nu se va învrednici de barem un „mulţumesc” nenorocit atunci cînd a dat dovadă de atenţie şi o dragoste fie şi simbolică faţă de aproapele său. Pentru că niciodată, nicicînd, nimeni nu este dator cu nimic nimănui. Iar ca să primeşti dragoste trebuie să mai şi dai.

Lilia GRUBÎI