Autor: Benedict CIUBOTARU

Două doctrine ale românismului

Confruntarea reciproc aneantizantă dintre moldovenismul proletcultist şi românismul liberal (”românismul” oficial al societăţii „statului modern român”) pare să fi fost preprogramată. Fiecare dintre aceste două ideologii distrugătoare de popor îşi obţine efectele pentru care ele au fost proiectate fiecare în „zona sa de influenţă”: la est şi, respectiv, la vest de Prut. Şi din această confruntare au de pierdut – existenţial – toţi, şi cei care se socotesc români, şi cei care se socotesc „moldoveni neromâni”. Au de cîştigat numai cei care au nevoie de animale dotate cu raţiune – şi aceasta limitată la înţelegerea poruncilor stăpînilor.

Pentru a completa tabloul, trebuie să pomenim încă două doctrine ale românismului. Una îi are ca exponenţi pe B. P. Haşdeu, M. Eliade, O. Goga, L. Blaga, unii teoreticieni ai mişcării legionare şi alţii. Aceşti gînditori fac apel la un concept inexistent în realitate şi principialmente neverificabil – „substanţa etnică”, „matricea ancestrală” etc. Conform acestei doctrine, fiecare popor are dintru începutul existenţei sale „multimilenare” un dat, o matrice imuabilă, inalterabilă, indestructibilă decît numai prin genocid. Şi această matrice trece prin istorie şi de care se agaţă tot soiul de influenţe mai mult sau mai puţin pasagere, în particular, în cazul românilor, Ortodoxia. „Omul românesc” este păgîn, dacic, peren. Pentru moment poate fi şi ortodox, sau greco-catolic, sau iehovist sau chiar liberal sau comunist. Căci, chipurile, nimic dintre aceste „influenţe” nu poate să-i altereze „substanţa etnică”.

În perioada lui Nicolae Ceauşescu acest concept a fost ideologizat, iar ideologia rezultată a fost numită ”protocronism”. Protocronismul a fost sprijinit la cel mai înalt nivel: regimul ceauşist s-a înfruptat copios din fanteziile protocronismului pentru a-şi fundamenta naţional-comunismul – ideologia de stat a României socialiste. Regimul lui Ceauşescu a avut nevoie de o legitimare ideologică a cursului său geopolitic de frondă împotriva hegemoniei sovietice. Ideologia de stat fiind marxismul, regimul nu a putut recurge la alte doctrine pentru a-şi legitima identitatea geopolitică, decît la cea mai apropiată – pagînismul militant şi anticreştin al protocronismului.

Vulgarizatorii doctrinei acestui fel de ”românism ancestral” (N. Săvescu, „Roxin” şi compania) sînt tocmai aşa-numiţii protocronişti, daco-maniacii care nu au nici o tangenţă cu ştiinţa – nici cu cea a istoriei, nici cu lingvistica, nici cu etnografia. Ei propun în loc de ştiinţă (în loc de cultură, de istorie, de lingvistică etc.) nişte opuri stoarse din minţi inflamate care nu depăşesc, în caz optim, condiţia de „phantasy” de cea mai joasă speţă, ca un afront adus chiar şi producţiei de altă dată de science fiction. O cu totul altă temă este scopul pe care ei îl urmăresc şi cine sînt într-adevăr sponsorii lor politici. Spre deosebire de daco-paţi, fondatorii citaţi ai românismului păgînesc cel puţin îşi luau vînt în elaborările lor, pornind de la nişte autenticităţi etnografice, folclorice, lingvistice, istorice. Ei greşeau. Dar ei nu manipulau şi nici nu trişau, spre deosebire de vulgarizatorii lor.

Fenomenul românesc s-a clădit, însă, şi este produsul prin excelenţă al unui românism cu totul diferit de cele numite mai sus. Este vorba de ceea ce aş defini drept românismul ortodox. Exponenţii lui sînt milioanele de români cîţi au asigurat dăinuirea în jurul Carpaţilor şi a Dunării a fenomenului românesc, dintre care îi putem numi cu recunoştinţă pe asemenea titani ca autorul Mioriţei şi autorii întregului folclor românesc cu toate variantele lui încrucişate organic între ele – moldovenească, muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, crişăneană, maramureşeană, voziană, – Eminescu, voievozii noştri creştini Sf. Ştefan cel Mare, Sf. Constantin Brîncoveanu, Sf. Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu etc., cronicarii moldoveni, Sfinţii Ierarhi Varlaam, Dosoftei, Glicherie, sfinţii care s-au nevoit pe pămînturile strămoşeşti de orice limbă maternă ar fi fost ei (cum ar fi Sfîntul Paisie Velicicovschi, numit în Rusia „al Moldovei”), I. Creangă, N. Ionescu, M. Vulcănescu, D. Stăniloaie, unii gînditori ai mişcării legionare şi foarte mulţi alţii care s-au răpus pentru „lege, neam şi ţară” (lege în sensul vechi, cel de credinţă) pe cîmpurile de bătălie militară şi/sau spirituală, înfruntînd fie expansiunea mahomedană fie, mai des, cea europeană în persoana catolicismului – ungurii şi leşii.

Contribuţia moldovenească la fenomenul românesc este substanţială, dacă nu covîrşitoare

Cred că nu este vreun domeniu, vreun aspect al acestui fenomen care să nu fi beneficiat de contribuţia moldovenească. Sondajele din România arată că românii îl socotesc pe domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare ca cel mai mare român, iar pe Mihai Eminescu drept cel mai mare poet român. Enescu şi Porumbescu, Ibrăileanu şi Sadoveanu, Petru Rareş şi Vasile Lupu, mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, Corneliu Zelea-Codreanu şi nenumăraţi mulţi alţii. Fără aceşti moldoveni fenomenul românesc nu că nu ar fi fost complet sau ar fi fost sărăcit. El nu ar fi existat deloc. Bineînţeles, că şi aportul celorlalte ramuri ale neamului românesc este important, necesar. Tocmai fără aportul lor fenomenul românesc ar fi fost sărăcit şi incomplet. Dar acest aport este exclusiv la românismul ortodox. Nu la cel păgînesc. Cu atît mai mult nu la cel liberal (antiromânesc).

Desfiinţarea românismului ortodox nu poate fi obţinută decît numai prin extirparea din el a măduvei moldoveneşti. Iată de ce pseudo-românismele – cel liberal şi cel păgînesc – sînt eminamente şi anti-moldoveneşti. Şi moldovenimea neideologizată simte „din rărunchi” această primejdie de moarte din partea acestor false românisme, autentice antiromânisme. Şi se revoltă. Şi se împotriveşte. Aşa cum înţelege. Aşa cum simte.

Românismul ortodox nu este ideologie…

Este o viziune ştiinţifică, prin prisma identităţii ortodoxe de om, asupra experienţei creştinilor din această parte a lumii – spaţiul carpato-pontic – de la începuturile lor şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Este echivalentul a ceea ce la ruşi se cheamă „russkaia ideia” – ideea rusă. Acest concept-emblemă al culturii identitare ruseşti declară drept unică piatră de temelie a „rusităţii” responsabilitatea statului ruşilor pentru perpetuarea Ortodoxiei ca a singurei credinţe revelate de către Dumnezeu tuturor oamenilor. Ruşii sînt ruşi atît timp cît ei sînt nu numai ortodocşi, dar şi protectori ai Ortodoxiei în această lume, mai exact, ai instituţiilor societăţii care împiedică lucrarea în lume a „tainei fărădelegii”. Bineînţeles, acest concept-cheie nu mai face parte din mentalul colectiv al populaţiei majoritare din Federaţia Rusă şi este cu totul străin actualilor găzdaşi ai Kremlinului. Această „idee rusă” a fost expulzată din Rusia încă în martie 1917 prin lovitura de stat care l-a detronat pe Sfîntul Împărat Nicolai II şi a pregătit terenul pentru instaurarea terorii roşii a bolşevismului leninist-troţkist.

Românismul ortodox reprezintă reacţia firească a unui popor, a celor care nu se lasă înstrăinaţi de experienţa lor istorică, de cea a înaintaşilor lor, de credinţa mîntuitoare, de simţul înnăscut al Adevărului – căci în fiecare suflet trăieşte chipul şi asemănarea Creatorului, chipul lui Iisus Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa.

„Românismul” liberal, cel promovat cu atîta îndîrjire şi, deseori, chiar cu impertinenţă de către exponenţii clasei politice din România (căci „românească” nu avem nici un temei să-i spunem, deoarece această clasă politică este chiar mai antinaţională decît cea din Republica Moldova) are şanse de izbîndă la est de Prut numai odată cu deznaţionalizarea deplină prin descreştinare a băştinaşilor locului sau în cazul în care moldovenismul proletcultist nu va fi cumva mai eficient în descreştinare şi deznaţionalizare decît euroromânismul. Căci aceşti băştinaşi mai sînt, deşi într-o măsură mereu în scădere, exponenţi ai românismului ortodox fără să îl numească aşa, deoarece etnonimul de „român” este tot mai intens şi aproape de limita ireversibilităţii compromis şi devalorizat de propaganda brutală a pseudo-românismului liberal, mai exact, a anti-românismului europeoid, anticreştin şi antihristic.

Aici este cazul să reproducem un citat foarte grăitor din moldoveanul Eminescu:

„Dar, domnilor, mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi nu aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.” („Din manuscrise”. Opere, vol. IX, pp. 459-460.)

„Românismul” liberal, secondat de versiunea hiper-vulgară a românismului păgînesc, au în calitate de unic şi principal duşman anume românismul ortodox, mai exact, valorile lui – cele supreme – Ortodoxia, memoria şi experienţa istorică a românimii. Scopul acestor două ideologii este desfiinţarea definitivă şi ireversibilă a oricărei umbre de românism autentic ca expresie fidelă a Ortodoxiei. Este desfiinţarea fenomenului românesc ca atare. Este etnocid.

(va urma)