Autor: Benedict CIUBOTARU

Moldovenismul de cavernă declară că el deţine toate dovezile

„Moldovenismul” ideologic, confecţionat în replică la expansionismul românismului liberal, nu a izbutit să depăşească nivelul de cavernă. În loc să vădească românismul liberal drept monedă calpă a sforarilor oculţi, şi să îl trateze ca atare – ca fals împotriva identităţii româneşti – moldoveniştii s-au năpustit asupra lui cu toată furia bourului heraldic. Fără nici un discernămînt, fără a lucra cu bisturiul, fără a izbăvi grîul adevărului captiv din cătuşele pervertitoare ale europenismului fundamentalist şi anticreştin al românismului liberal. Moldovenismul ideologic parazitează pur şi simplu pe acel „Nu!” răcnit din adîncul nemincinos al inimii simple a ţăranului înşelat de acele „mărfuri fade, uşurele” care se erijau în postura de „eliberatori” şi „culturalizatori”. Şi la fel ca acel „Nu!” este lipsit practic întru totul de dovezi istorice, culturale, lingvistice, etnografice, civilizaţionale etc. întru sprijinul tezelor sale pe puţin spus aiurite.

Bunăoară, ideologia „clasică” a moldovenismului afirmă că moldovenii au o cu totul altă etnogeneză decît românii, şi anume: moldovenii sînt slavi care au suferit o „românizare” de suprafaţă, iar limba „moldovenească” este, spre deosebire de limba română, o limbă slavă hiper-coruptă de influenţele limbii române de origine latină. În replică la (neo)română, dar după o metodologie echivalentă, inclusiv cu metodologia de fabricare a „limbii ucrainene”, moldoveniştii au încercat chiar să confecţioneze şi ei o „limbă moldovenească” pe baza împrumuturilor masive din limba rusă (deh, limbă slavă „înrudită”) şi a lexicului autohton. Astfel, a apărut „acreala chişetică” în loc de acidul uric, „şinşiancă” în loc de cincinal (după modelul rusesc „piatiletka”), „sinecost” în loc de preţul de cost (tot după modelul rusesc „sebestoimost’”); sau asemenea titluri (cu litere ruseşti) ca „Zădăşili zîdirii soţializmului” (Sarcinile construcţiei socialismului). În raport cu limba românească autentică această „moldovenească” este identică cu „ucraineana” în raport cu limba rusă.

Previzibil, moldovenismul de cavernă declară că el deţine toate dovezile, că istoria este de-a întregul de partea lui. Dar el nu are răspunsuri la cele mai elementare întrebări: dacă Eminescu este „un adevărat moldovan”, cum se explică atunci, cel puţin, asemenea versuri ale lui cum ar fi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” sau „De la Nistru pîn’la Tisa tot românu’ plînsu-mi-sa...”? Ţara Moldovei îşi trage numele de la numele rîului Moldova, afluent dinspre Carpaţi al rîului Siret. Deci, presupusul etnonim „moldovean”, derivat din toponimul „Moldova”, este unul de tip geografic (cum ar fi cel de american, siberian, balcanic, european, african, caucazian etc.). Cum se numeau pe sine acei oameni care au întemeiat acea ţară în valea rîului Moldova şi cum se numeau ei ca popor pînă a descăleca acolo? Căci la începuturi, Ţara Moldovei nu era „de la munte pînă la mare”, ci era doar în valea micului rîu Moldova şi de-a lungul versantului răsăritean al Carpaţilor – între Ţara Vrancei şi Ţara Şepeniţului (acum pe locul acestei ţări se află Bucovina şi întreaga regiune Cernăuţi). Dar cum se numeau pe sine locuitorii de acelaşi neam cu cei din Ţara Moldovei, dar care locuiau în ţările lor – Ţara Lăpuşnei, Ţara Orheiului, Ţara Tigheciului, Ţara Vrancei, Ţara Bîrladului? Căci nu se puteau numi moldoveni deoarece nu erau locuitori ai Ţării Moldovei din valea rîului omonim, dar toţi fiind de acelaşi neam.

Pentru moldovenişti, istoria moldovenilor începe numai în „1359” – anul de legendă al mitului fondator al Ţării, deşi anul recunoaşterii „internaţionale” este 2 Februarie 1365, cînd coroana ungară a renunţat să-şi mai recupereze marca de graniţă „Ţara Moldovei” capturată de maramureşeanul (nemoldovan, deci) „Bogdan Infidelul”, cunoscut de către urmaşi drept Bogdan Întemeietorul Ţării Moldovei, un străbunic al lui Ştefan cel Mare. Circa 1100 de ani de pînă atunci sînt şterşi din istoria acelui popor care a întemeiat Moldova şi i-a asigurat dăinuirea. Avem deci, iarăşi un atentat la memoria istorică, la cinstirea părinţilor, la empatia firească faţă de înaintaşi, la moştenirea noastră care ne-a asigurat dăinuirea de peste un mileniu pînă la anul întemeierii ţării şi, prin urmare, existenţa noastră astăzi.

Şi după această dată, istoria „moldovenească” este extrem de selectivă: „Cazania” Sfîntului Ierarh Varlaam al Moldovei are numai denumirea ei ciuntită, pe cînd denumirea ei deplină, aşa cum a conceput-o autorul ei – „Cazania sau Carte românească de învăţătură pentru praznicele împărăteşti şi duminicile de preste an” – este neglijată cu desăvîrşire. Se trece cu vederea şi precuvîntarea scrisă de acelaşi sfînt ierarh moldovean la cartea sa – „Răspuns catehismului calvinesc” – în care el arată răspicat cui anume i se adresează el prin lucrarea sa teologică: „cătră toţi românii şi cîţi sîntu pravoslavnici întru această limbă rumînească în părţile ungureşti”. Şi nici o vorbă despre moldoveni. Sau cronicarii moldoveni sînt citaţi numai ciuntit, ocolindu-se cu multă grija, să zicem, lucrarea lui Miron Costin cu un titlu atît de moldovenesc ca „De neamul moldovenilor” în care el declară fără ocolişuri: „că noi toţi, şi moldovenii, şi muntenii şi cei din părţile ungureşti, toţi români ne răspundem”.

O ideologie cu adevărat durabilă, trainică are răspunsuri convingătoare, ştiinţifice, consistente moral, la orice problemă, la orice întrebare. Dar, evident, nu este cazul „moldovenismului”.

Moldovenismul ideologic ne lipseşte pe noi toţi, în primul rînd pe moldoveni, de întreaga noastră istorie, de întreaga noastră cultură, oferindu-ne în loc un proletcultism agresiv şi obtuz, avînd drept stindard incultura şi ignoranţa. Şi această incultură, această anti-istoricitate este declarată a fi „cultură moldovenească” autentică. Din cauza lenei intelectuale, deseori, chiar a agresivităţii anti-cărturăreşti de sorginte bolşevică, şi a iresponsabilităţii morale, a respingerii poruncii dumnezeieşti de a-ţi cinsti părinţii (şi pe cei imediaţi, şi pe cei din vremurile demult apuse), moldoveniştii refuzau şi, practic, continuă să refuze să-şi depună eforturile pentru a-şi însuşi cultura generaţiilor – a tuturor generaţiilor – strămoşeşti. Este vorba de respingerea unei culturi autentice, a unei culturi vrednice de a fi cunoscută şi însuşită. Şi nu numai de către urmaşii becisnici ai celor care au făurit-o. Moldovenismul ideologic are drept una dintre principalele sale sarcini să îndreptăţească şi chiar să eroizeze cantonarea moldoveniştilor în cea mai obscură şi confuză incultură şi ignoranţă istorică. Moldovenismul ne lipseşte şi de cultură, şi de istorie, reducîndu-ne la memoria unui „aici şi acum”, la memoria cel mult a ultimelor două generaţii – părinţii sovietici şi buneii interbelici. Celelalte circa 80 de generaţii sînt şterse cu toată stăruinţa şi îndîrjirea din cunoaşterea şi recunoştinţa noastră, a celor de la începutul veacului 21.

 (va urma)